de toate, ieftin

Homo Universalis – carieră de succes…?

Michel de Montaigne scria în eseul său despre canibali, referitor la cei ce scriu mai multe decât cele pe care le cunosc : „Aș vrea ca fiecare să scrie ce știe și atât cât știe“. Ca să nu-l supăr, eu voi scrie doar despre ce știu și atât cât îmi permit cunoștințele. Prin urmare, mi se pare firesc să scriu în primul rând despre cel ce știe de toate, adică despre omul universal sau polimat.

Prin termenul polimat denumim acele persoane a căror cunoaștere se întinde peste domenii numeroase și totodată variate și care îi egalează pe contemporani în măiestrie, dacă nu chiar duc mai departe știința asupra căreia se apleacă. Iar acești învățați n-au fost nicicând mai bine apreciați sau mai la locul lor decât în timpul Renașterii italiene. Aceasta pentru că acești oameni universali reprezentau chiar idealul epocii. Omul modern, măsură a tuturor lucrurilor, putea atinge și trebuia să aspire la cunoaștere absolută. În cele ce urmează voi încerca să arăt că figurile în cauză au fost unele dintre cele mai favorizate persoane din istorie, atât de soartă cât și de semeni. Unii ar putea obiecta că băieții buni la toate au fost întotdeauna o prezență plăcută și utilă. Omul universal însă, nu trebuie confundat cu Johannes factotum sau cu englezul „Jack of all trades, master of none“(Jack al tuturor meșteșugurilor, stăpân a nici unuia). Polimații sunt inovatorii, oameni geniali și nu de puține ori genii, despre care generațiile ce le urmează, poate din dorința de a-i avea mai aproape, spun că s-au născut înaintea timpului lor. Pentru a nu mă întinde prea mult mă voi rezuma la câteva exemple din lumea artei.

Primul om de seamă care îmi vine în minte este Benvenuto Cellini. Acesta reprezintă nu atât de mult un om universal, cât un arhetip al omului modern, așa cum apare el conturat în Curteanul lui Baldassare Castiglione. Cellini pe lângă faptul că a excelat în numeroase ramuri ale artelor plastice, a fost și un gentilom, un poet, om de arme și nu în ultimul rând un flautist desăvârșit. Cu toate acestea, dacă aruncăm o privire peste autobiografia sa, rămânem cu impresia că citim un roman de aventuri. Cititorul pierde șirul dăților în care Benvenuto de abia scapă cu viața din situații periculoase. Acesta reușește să supere papi și cardinali, să tragă cu tunul când Roma este asediată, să scape teafăr din dueluri și să se însănătoșească în urma unor boli venerice, ajungând în cele din urmă să slujească atât pe Carol Quintul cât și la curtea regelui Franței. Artistul scapă din situații pe cât de neplauzibile pe atât de evitabile.

Mai departe îl avem pe Michelangelo Buonarrotti, discutabil cel mai mare artist plastic al tuturor timpurilor, care nu s-a rezumat doar la artele frumoase. Ajunsese de-a lungul anilor un poet foarte apreciat, sonetele fiindu-i studiate la universitate încă din timpul vieții. A ajutat chiar și la fortificarea Florenței în timpul asediului Medicilor din 1428-1429. Acesta l-a înfuriat pe papă nu doar o dată cu a sa teribilita[1]. Am putea presupune că papa era un bun si milostiv părinte care putea arăta înțelegere față de mofturile artistului. Papa Iulius al II-lea, supranumit Il Papa Guerriero (Papa războinic) și Il Papa Terribile nu era, se înțelege, un asemenea om.

Iulius al II-lea s-a simțit în diferite ocazii provocat de către Michelangelo, însă nici măcar acest papă războinic nu l-a putut „învăța minte“. Deși l-a forțat să picteze tavanul capelei Sixtine, mai mult de atât nu a putut face. Michelangelo a proiectat schelele cum le-a vrut, în ciuda protestelor arhitectului papei, a pictat temele alese de el și în felul său caracteristic. În cele din urmă papa a trebuit să-i recunoască meritele. În definitiv era vorba de Il Divino. Însă dacă Michelangelo nu și-ar fi iubit Florența natală atât de mult încât să nu fugă, avea invitații atât din partea regelui Franței, cât și din partea sultanului otoman.

 Doi băieți cu mult bun gust de altfel.[2]

În fine, dacă Michelangelo este artistul plastic, Leonardo da Vinci reprezintă Artistul, omul total, însăși materializarea valorilor umaniste. Nu consider necesar să enumăr toate ariile științifice abordate de Leonardo, fiind lucru bine știut că reușea să exceleze în orice domeniu asupra căruia își îndrepta atenția. De fapt îl amintesc doar pentru sfârșitul său. Leonardo și-a petrecut ultimii trei ani din viață în Franța, timp în care a legat o strânsă prietenie cu regele Francisc I, care pe vremea aceea aduna în jurul său toți italienii dispuși să bată drumul până la el.

Erau atât de apropiați încât se spunea că regele i-ar fi fost alături în ultimele zile, până într-acolo încât și-ar fi dat sufletul în brațele sale. Sunt șanse mari ca acesta să fie doar un mit. Totuși, cred că asta spune multe despre aprecierea ce o arătau contemporanii, nu doar față de Leonardo, ci față de toți acei oameni universali ai vremii, ce reușeau să cucerească nu atât prin realizări, cât prin forța personalității lor. Căci, până la urmă,  ce este un mit, dacă nu expresia părerii generale a contemporanilor sau a urmașilor asupra cum trebuie să se fi desfășurat un anume eveniment?
_______________

 1 Acea caracteristică grandoarea a operelor lui Michelangelo, care nu doar uimește ci și înfioară privitorul. În cazul acesta însă folosesc termenul pentru a mă referi la ceea ce papa considera ca fiind doar niște capricii ale unui meșter neobrăzat, și nu principiile după care artistul lucra;
2 Sultanul din pictură este Soliman Magnificul, cel care zice-se că l-ar fi chemat pe Michelangelo la Constantinopol era Baiazid al II-lea.



3 comentarii la articolul „Homo Universalis – carieră de succes…?“

  1. tu, Alex, scrii ca și cum o pictură colosală s-ar colora singură…
    bos!

  2. Pentru ca nu pot sa dau un comentariu per tot blogul (la inceput ati tinut inchise comentariile, de ma simteam ultra-frustrata) am hotarit sa “comentez” la ultimul articol: Va felicit pe toti, din tot sufletul, pentru acest blog si pentru fiecare articol in parte. Toate imi plac, mai mult sau mai putin, dar nici unul nu-mi displace de tot. Sunt mandra ca va citesc. Abia astept urmatorul articol.

  3. Ți-ai potrivit perfect numele rubricii!
    Referitor la articol: de observat faptul că toți cei pe care i-ai menționat în articol au avut spirit enciclopedic. Cum altfel să ajungi așa, decât cu o mare mare curiozitate?
    Bravo!

Lasă un comentariu