gânduri des-fătate

Atitudine generală*

Ieri, 8 decembrie, a avut loc în Casa Tranzit lansarea volumului 20/22. Douăzeci de ani de texte. a artistului Dan Perjovschi. Departe de a ne vorbi despre cât de greu a fost scoasă cartea, despre cât de recunoscător le este celor care l-au ajutat, și departe de ceea ce înseamnă o obișnuită lansare de carte, cu laude și mulțumiri nesfârșite, el ne-a prezentat istoria lui din ultimii 20 de ani, strâns determinată de contextele social-politice prin care a trecut (care contexte au trecut la rândul lor prin arta lui). În timpul discursului său mă gândeam că auditoriul, mult și tânăr, are în medie vârsta egală cu cariera acestui om, și că acești ultimi 20 de ani în care Dan Perjovschi și-a expus atitudinea prin galeriile de artă contemporană ale lumii sunt aceeași 20 de ani în care noi, actuala studențime românească, am fost dresați să nu avem o atitudine, ci doar să înmagazinăm cantitați uriașe de informații ce ne stau atât de liber pe dinainte prin accesarea nemijlocită a bazei de date mondiale virtuale. Mare lucru, mare, să poți afla orice, oricând, prin câteva click-uri, dar apare un raport de invers proporționalitate între libertatea de informare și curiozitate sau nevoia de informare. Stocăm datele ce ne interesează mai mult în format digital, decât în propriul și biologicul nostru creieraș. Astfel, viața reală cotidiană pare searbădă și tristă și nesatisfăcătoare pentru că trebuie să fii tu însuți, cu numele din buletin, cu fizicul pe care îl ai, cu tonul vocii specific ție, cu memoria proprie, trebuie sa acționezi și să relaționezi fără platoșa unui ID, a unui pseudonim…în viața reală întâlnești priviri, și privirile sunt vii, ele nu suportă calificări virtuale.

Așa îmi pare mie și fără să știu dacă îmi pare bine sau îmi pare rău, spun despre noi că suntem adânc afundați în butoaie cu melancolii și nemulțumiri, că ne e lene să ne trăim propria viață, că în atonia generală ne injectăm doze episodice din seriale americănești care ne umflă adrenalina și ne lasă impresia că e normal să vorbim între noi cu replici de film, că e important să imităm și să răs-imităm personaje mondene, împrumutând astfel sensuri de viață dintr-o lume artificială.

Fericirea nu se mai poartă, fericirea le revine în continuare celor săraci cu duhul, celor care încă nu au aflat de cuvintele depresie, anxietate, frustrare, și deci nici nu se autodefinesc suferinzi de despresii, anxietati, frustrari. Simt aici nevoia de a copia o definiție din MDN[1] : FRUSTRÁ - vb. tr. a lipsi, a priva pe cineva de un bun, de un drept; a păgubi; (p. ext.) a înșela. (< fr. frustrer, lat. frustrari) și definiția juridică pentru FRUSTRARE - (crim.) – reprezintă acea stare psihică a unei persoane în urma nesatisfacerii unei trebuințe, intenții, dorințe care modifică comportamentul acesteia, provocându-i stări de criză ce pot genera chiar acțiuni violente datorită pierderii autocontrolului. Este o stare profund emoțională a unui individ atunci când este privat de unele drepturi, recompense, satisfacții considerate de acesta că i se cuvin. Cam asta e ceea ce dau dicționarele române pentru curiosul de rând care aude toată ziua acest cuvânt, folosindu-l ca pe un calificativ atât pentru el însuși cât și pentru cei ce-i sunt în proximitate. Chiar suntem la fiecare pas privați de ceva atât de necesar încât să ne apară frustrarea? E mult mai la moda să fii stresat și frustrat decât fericit.

Acum mi-aș dori să fiu o simpatică bătrânică blând-moralizatoare și să ofer un „îndrumar de trai fericit”  dar nu prea pot, având în vedere că sunt încă doar o studentă angajată în studiul filosofiei, într-un sistem universitar ce tare lasă de dorit în ceea ce privește aprecierea valorilor intelectuale și morale, într-o societate consumistă cu legi de haită în care se zvonește că până și dragostea amurgește.

Mărturisire: Mie îmi place să fiu fericită, îmi place să privesc în ochi, mă bucură să-mi împărtășesc afecțiunea și îmi ia timp să înțeleg de unde pornește atitudinea asta generală în care nu numai că plângem și ne plângem (deci, facem pe noi) dar și le punem altora în cârcă dramele noastre, căutând să ne absolvim de responsabilități lumești purtând în piept ecusoane cu complexele și sindroamele pe care, chipurile, le avem (și astfel aruncăm pe alții).

Ştiu că și aceste rânduri se înscriu oarecum în cârcotealea pe care o acuz atitudinii majorității, însă știu și că sunt în căutarea unei atitudini care să permită fericirea, fără a o considera marcă a superficialității.

„Uneori, un trabuc este doar un trabuc.” [2]
_______________

1 Marele dicționar de neologisme, Florin Marcu, editura Saeculum, 2000;
2 Sigmund Freud
* prin care înțeleg românescul „Facem pe noi și aruncăm pe alții”



6 comentarii la articolul „Atitudine generală*“

  1. Cu zvâc (!)(,) îmi place.

  2. cred, rodul aceleiaș discuții, strict în continuarea a ceea ce spui, cu tristețe, ca întotdeuna…
    http://epagoge.ro/2011/pe-de-rost/

  3. Da, te-asteptam. Voi (studenti de la filosofie) sunteti maestri analizelor (si nu vorbesc de alea medicale, normal). Poate disecarea amanuntelor aduce nefericire, de aceea fericirea pare a fi a celor superficiali ? Nu stiu.
    Like,like like.

  4. Cam așa e, vă dau dreptate. Criticăm și disecăm și gândim și interpretăm și dacă nu avem grijă, pierdem trenu` în timp ce-i studiem balamalele…

  5. dar “fericirea” nu depinde mai mult de circumstantele exterioare si deci de actiunea noastra asupra lor, decit de o atitudine interioara? aceasta “atitudine generala” pe care o descrii mi se pare o expresie a “nefericirii” si nu o cauza a ei. nu e suficient sa fii sarac cu duhul pentru a fi fericit

  6. Intr-adevar, nu e suficienta saracia duhului (si si daca ar fi, n-ar vrea-o nimeni pentru ca-i “saracie”), insa cred ca un motiv al lipsei unei retete de fericire e ca lucrurile au atata importanta cata le dam…astfel, centrul de greutate al problemei se muta net pe actiunea/atitudinea noastra, in defavoarea circumstantelor exterioare ce ne determina comportarea.
    Relevanta unui BMW sau a unui zambet o stabilesc doar eu, doar pentru mine, doar intr-un moment prezent si totusi sub influenta mode(le)lor vremii.
    Raspunzandu-ti asa, spun ca aceasta “atitudine generala” e o opinie particulara.

Lasă un comentariu