banda lui möbius

Cuvânt înainte

Limba tuturor aventurilor îmi permite sub forma acestei expresii să întâmpin (Ferice!) și să îndemn simultan, o dată sub „înainte“ ca loc, o dată în timp, căci este chiar prima scriere care se așterne sub ochii dumneavoastră, cititori curioși de rubrica banda lui Moebius. Dar noi îl înțelegem pe „înainte“ și ca interjecție… așa- „înainte!“, când e o îmboldire, când am vrea mai departe…

Cum oamenii par/sunt mai buni atunci când scriu decât atunci când vorbesc, așa și noi ne subscriem unei dorințe neștiute ca aceea a făuritorilor de peștișori aurii din Marquez, care își vând operele numai pentru bănuți din care să poată face alți peștișori. Fie și așa, aurul nostru – cuvântarea, de la păcatul originar încoace, definește omul ca mândru și orgolios și arătând cu degetul spre alții (căci Femeia m-a ispitit!) și deloc gratuiți… Să nu mai vorbim că din cauza folosirii sale improprii suntem sortiți morții (căci Dumnezeu Tot vorbea, dar eu nu țin minte nici o replică din partea omului decât după ce a cunoscut binele și răul). Măcar de ne ceream si noi iertare! Oricum, în condițiile în care nici eu nu mă cred dumnezeu care vorbește cu alți dumnezei, și sper că nimeni, gestul arătării cu degetul nu are mare valoare creatoare și nu se poate face atunci când scrii, una pentru că ai degetele ocupate, apoi pentru că nici spiritul nu are mădulare de trup decât metaforic.

Totuși, din cauza multitudinii de lucruri spre care indică degetele noastre și din cauza iluziei că „a cunoaște“ însemnă „a mânui“, mă gândesc că aceste funcții cuceritoare ale naturii și suflete în formă de amprente pot fi ademenite spre un mic joc. Dacă luați o fâșie lungă de hârtie din care să împletiți un dreptunghi, răsucind-o o dată înainte de a-i unii capetele, veți obține o figură care se numește banda lui Moebius. Pare a avea două fețe, dar în realitate are doar una, o știți și dumneavoastră, pentru că dacă veți parcurge întreaga bandă, cu degetul și cu mintea, veți vedea că ea este continuă în realitate. Cele două laturi se deosebesc doar prin dimensiunea timpului, timpul care îl ia traversarea întregii benzi… Expresia aceasta este utilizată de psihanaliști pentru a ilustra termenii opuși care nu sunt văzuți diferiți, ci unul în continuarea celuilalt. Iluzia, și poate chiar magia, este că poți să traversezi dinăuntru în afară odată cu trecerea degetului pe suprafața benzii, dar este imposibil să spui în ce moment ai trecut!

Acum, când îmi dau seama la ce m-am angajat în grija față de această rubrică, aș vrea mai degrabă să urmez acel precept biblic care cere ca vorbirea noastră să fie „da, da“ și „nu, nu“[1]. Căci numai într-o singură zi ni s-a dat să privim lucrurile în cunoștința binelui și a răului și nu suntem împuterniciți, după atâta cuvântare, să mai vorbim așa, aici, acum. Vedeți dumneavoastră, nu a fost vorba niciodată de ceva așa de încurcat înainte de cuvânt…
_______________

1 Pasajul întreg sună așa: Felul vostru de vorbire să fie: Da, da; nu, nu; ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rău. (Matei 5:37).



Lasă un comentariu