gânduri des-fătate

Gânduri des-fătate

Căutând un loc ferit în care să-mi țes pânza acestei prime scrieri, găsesc de cuviință să ridic în orizontul privirii și să fixez ceea ce am văzut într-un capitol de studiu al esteticii scris de Schopenhauer: Despre esența intimă a artei. Se constată aici că „în operele poeților, ale artiștilor plastici, e cuprinsă cu adevărat întreaga înțelepciune, dar numai în mod virtual sau implicit, în timp ce filosofia se comportă, în acest sens, față de artele plastice, ca vinul față de struguri (…). Așa se și explică de ce filosofia ridică pretenții greu de satisfăcut, care ne sperie, pretenții nu numai față de cei care vor s-o guste și s-o înțeleagă. De aceea publicul căruia i se adresează este redus, în timp ce amatorii de artă sunt nenumărați“[1].

Nenumărați sunt și cei care, astăzi, în epoca posmagilor bine muiați în morfinele consumatorismului, admiră viței de aur pe altare de badog, sau nu admiră nimic, „din principiu“. În țara noastră, buna și îndelung răbdătoarea Românie, publicul filosofiei nu este restrâns, ci strânguit între rândurile spiritelor lipsite de intelecție. Se mai vorbește din când în când „despre frumusețea uitată a vieții“ dar, în general, se adâncesc șanțurile de pe șantierele comunismului. Şi noi? Noi cei născuți după Revoluție, care molfăiam în voie ciocolătuțe și bombonele în timp ce auzeam povești vânătorești despre portocale doar de Crăciun…noi despre ce să vorbim, cum să ne gândim autohtonitatea? Scârbiți de munci organizate și defilări în care alegorice, părinții și educatorii noștri ne-au lăsat să ne jucăm liberi în ograda tehnologiei, a internetului, crezând că prosperitate înseamnă televizor cu 100 de programe în camera unui copil de 10 ani. Mă-ndoiesc.

Fără a face în vreun fel apologia vremilor trecute consider că suprasaturația informațională ne face mintea lălâie, autosuficiență, combustibilul alimentar pe care-l ingerăm doar de dragul promoțiilor din supermarketuri ne pasteurizează corpurile și, profund anesteziați, mâncăm tot din farfuriile mass-mediei, fără a mai avea nevoie de știință, de conștiință.

Iată-ne însă, pe noi, o mână, aproape două, de tineri din prima recoltă a democrației in România, liberi până la însingurare, bucuroși că ne-am găsit și încercând să creăm un spațiu de exprimare, de întrebare, de ascultare, atât pentru noi cât și pentru alții, aidoma nouă. Nu vrem să facem apeluri umanității, se pare însă, că umanitatea ne face apel spre a fi auzită. Să îi dăm deci, cuvântul!

Am găsit și eu în mine sentimente ca niște femei orbite, goale, femei cu orbite goale…și pentru a le umple privesc înspre cultură și artă; am aflat de la Schopenhauer că „maica artelor utile este nevoia, cea a artelor frumoase e prisosința. Tatăl celor dintâi este intelectul, al acestora din urmă geniul care el însuși e un fel de prisosință“[2]. Constat cu reținerea și nesiguranța unui novice că, ceea ce naște azi arte frumoase nu e „prisosul puterii de cunoaștere peste limitele impuse de slujirea voinței“*, ci un grotesc exces… („Vaca paște și nu știe ce paște“).[3]

Suspend întrebarea „Poate greșesc?“ și închei cu un alt citat despre esența intimă a artei :

„În opera de artă nu este necesar să se prezinte simțurilor noastre totul, în mod direct, ci – dimpotrivă – numai atât cât este nevoie ca fantezia să fie călăuzită pe calea ei dreaptă; acesteia trebuie să-i lăsăm totdeauna ceva de adăugat, astfel ca ea să-și spună, în ultima analiză, cuvântul hotărâtor. Scriitorul, la rândul lui, trebuie să-l lase mereu pe cititor să gândească și singur; de aceea Voltaire a spus, cu toată îndreptățirea: Le secret d`etre ennuyeux, c`est de tout dire.“[4]
_______________

1 „Despre esența intimă a artei“ în „Studii de estetică“, Arthur SCHOPENHAUER;
idem nota 1;
3 „Ceață“, Ada MILEA;
4
„Secretul de a fi plictisitor este de a spune totul.“



Un comentariu la articolul „Gânduri des-fătate“

  1. Frumos,frumos…. da’… crud ca si realitatea.
    Diferenta este foarte mare intre generatia “Ceausista” si cea post-revolutionara. Cea din urma are ochii mari deschisi, cam tot atat de mari, cat de mare fu’ “vălul ” de pe ochii generatiei comuniste (imi cer scuze pentru lipsa de diacritice, singurul cuvant cu diacritice, e cu copy-paste). Cu riscul ca folosesc un cliseu, spun: inainte cu tupeu generatie post-revolutionara, poate schimbati voi ceva.

Lasă un comentariu