bate vântul, latră câinii

Greu de mulțumit

Aș vrea să dezvolt, pe cât pot, de la un exemplu care cred că vine să contrazică articolul (ine)stimabilului A. Borda. Alex, după cum știi, de ceva vreme (re)citesc uimit/umilit jurnalul lui Jeni Acterian. Am început (cu bună știință) în felul meu contraproductiv de citit jurnale: nu mai mult de câteva pagini pe zi. Acum îl citesc, în același regim, cu bucurie, dar juisând cumva în felul masochiștilor.

Înainte, totuși, să-mi iau câteva precauții în fața perspicacității tale: (1) sunt convins că nu trebuie să dăm doi bani pe erudiția stearpă, că unul care a citit rafturi întregi (și irespirabile) de cărți nu poate mânca din aceiași farfurie cu altul care a citit niscai cărți, dar le-a citit bine (cum zicea Derrida că a făcut, în filmul din 2002); (2) mă refer partea în care susții, cu verbul tău mureșan, că e inevitabil să idealizăm trecutul, așa că m-ai bine să ne oprim. Am discutat împreună despre ridicolul om de cultură, am dat amândoi exemple chiar din facultatea la care studiem. Dar mă întreb, nu s-ar putea oare ca aceste certitudini să se propage în bietele noastre universități ca scuze pentru lene și incultură, în fond pentru limitele atâtor oameni?

Am spus că citesc din J.(urn)A(l) cumva cu masochism pentru că, uitându-mă la mine și în jur, după lectura a primelor 100 de pagini am fost umilit, deprimat, însă cumva cuprins de o îmbucurătoare și naivă dorință de inițiativă. Să-ți dau câteva exemple. J. Acterian s-a născut în 1916 (n-am calculat încă data, apare prin jurnal) și a început să țină un jurnal (din câte am înțeles) pe la 15-16 ani. Pe lângă frapanta luciditate cu care a fost înzestrată și pe care a cultivat-o, domnișoara Acterian, aflăm din însemnarea din 21 noiembrie 1934, se apucă de limba italiană astfel că la ~18 ani urma să știe 6 limbi, dintre care 4 la perfecție. Îți urez să nu-ți fie jenă data viitoare când un profesor se bucură că știm măcar engleză (și aceea oare câți „la perfecție“?) și că 1-2 mai știu franceză sau germană. Am să-ți las ție plăcerea de a verifica numărul titlurilor în franceză și engleză care apar în jurnal; îți dau un indiciu: undeva, pe când autoarea e în anul I de filosofie, transpare faptul că a citi „Metafizica lui Aristot în italiană e indezirabil doar ca moft. Nu vreau, desigur, să trasez standarde în mod ipocrit, însă nu e greu să ne dăm seama de ce cultura română postdecembristă nu are o călcătură atât de grea ca cea interbelică, sau de ce trăiește într-o anumită măsură, anemic, de pe urma acesteia, când observăm ce emulație intelectuală exista atunci. Astăzi, în prezentul pe care (sper că) îl vom idealiza, dragă Alex, când folosești cuvintele „cultură“, „intelectual“, „elită“ în Universitate te referi la plicticoșii ăia de filosofi și istorici, sau la puhoiul de literați care, fatalmente, vor să devină traducători. Cultura a plecat din Universitate și ne-a mai rămas, ca să-ți amintesc o glumă, doar Arizona (îmi cer scuze celor nefamiliarizați cu birturile intelectualității clujene), numită de cineva (de altfel foarte serios) „cetatea culturală a Clujului“. Nu numai că în România când spui cetăți spui, de fapt, ruine, dar glorioasei cârciumi i-am ținut și noi prohodul când s-a închis aproape de începutul anului universitar, iar intelectualii s-au diseminat metastazic prin cârciumile din zonă.

Jeni Acterian

N-aș vrea, totuși, să mai trag concluzii din avion. Să revenim la ceea m-a umilit pe mine și sper să te umilească și pe tine. J.A își scria jurnalul, după cum vezi, în vremea când trebuia să dea bacalaureatul. Când l-am dat noi, examenul a fost o glumă proastă, când s-a dat anul trecut a fost o tragedie națională. Subiectele – prea grele!, elevii – prea stresați!, ministrul – prea zelos! (așadar – jos Băsescu!). M-am mirat și eu: cum oare promovarea a fost atât de mică, la asemenea subiecte ridicole? N-o spun cu condescendență și nu pretind că aș fi luat nota maximă, dar am putea să ne imaginăm cum ar fi arătat rata de promovare dacă elevii ar fi fost pregătiți în felul (halul) acesta și în ultimul an de liceu ar fi trebuit să dea, cum a făcut J.A, 18 examene în 14 zile (însemnarea din 28 august 1935)? Doar pentru examenul de latină, J.A scrie că se pregătește traducând 300 de versuri din Eneida, din care în ziua însemnării menționată mai sus traduce 20. Apoi, nota din 29 august începe așa: „Am făcut 175 de versuri din Eneida. Nu e deloc plictisitor. [...] Prefer versurile lui Horațiu.“ și încheie, lucid și responsabil (învârtind cuțitul în rană): „toate acestea nu sunt făcute să-mi ascută inteligența și nici să-mi întregească știința“. Vei spune, pe bună dreptate, că 18 examene țin de o mentalitate cu reziduuri medievale, iar în parte îți dau dreptate. Pot accepta că cerințele erau extreme, însă e de netăgăduit că ne aflăm la antipod față de acea situație, astfel că mă întreb dacă nu, în sensul acesta, trecutul era, nu ideal, ci preferabil. Totuși, ai putea crede că cerințele erau atât de mari doar la finalul liceului, însă însemnările lui J.A te-ar contrazice. Cu un an (școlar) înainte, autoarea își calculează cât are de învățat pentru examenele din penultimul an de liceu, astfel că citim (însemnarea din 19 august 1934): „va trebui să învăț 120 de pagini pe zi și să citesc (numai) între 300 și 400 de pagini“. Acel „numai“ se poate explica printr-o altă notă, din 9 aprilie 1935, în care scrie că „au fost și zile în care am citit mai mult de 1000 de pagini“.

Știu oameni care sunt apreciați/plătiți pentru creativitatea lor (de altfel îndoielnică, la fel ca uzul termenului „creativitate“ în domeniul lor) care nu au citit, înafara câtorva pasaje necesare absolvirii facultății, mai mult de 5 cărți în viața lor. Știu colegi de-ai noștri care fac prezentări citind 15-20 de pagini din bibliografie, pentru că cei care țin seminariile nu le cer mai mult, căci și ei știu că „nu se citește“ sau știu că nici ei n-au citit mai mult din respectivul autor. Știu și că nu poți cere, de pe-o săptămână pe alta, să se citească în mod profitabil o carte precum „Critica rațiunii pure“, că nu poți pretinde ca în trei ani bolognezi să ai la degetul mic vreunul din marii gânditori ai umanității. Îți amintesc, dragă Alex, că nu ți-am citat dintr-o „somitate“ (Doamne ferește!) a culturii universale, ci dintr-un intelectual român care a lăsat mai nimic posterității înafară de jurnalul și corespondența lui, dar care citea din pasiune 400 de pagini în 4 ore (însemnarea din 4 iulie 1934).

În fine, o „temă“, căci te/mă întreb: dacă nici modelul omului de cultură care înghite, în mod pervers am putea zice, biblioteci nu e de urmat (fapt în care cred cu tărie), iar modelul gânditorului autentic ne e (s-o recunoaștem cu umilință) multora inaccesibil și care, în plus, poate avea ecouri negative (vezi facultatea noastră), transformând o masă de oameni cu potențial în blazați semidocți, unde ne putem situa astfel încât să ne acceptăm cu demnitate condiția (oh!) atât de greu de asumat? La naiba: ca să ajungi la (adică să-ți permiți) o asemenea libertate (am putea spune „de gânditor“) ai nevoie de câteva resurse bune de răbdare și tenacitate în lectură, pe când numai gânditorii au libertatea (și dreptul) de a citi (doar) două-trei cărți.



2 comentarii la articolul „Greu de mulțumit“

  1. Ce? Deja se pierd unii?

  2. haha…Vali, cred ca e simptomatic faptul că anul nostru citește J.A. Pe lîngă tine (și mine) mai cunosc două persoane ! Și teme-te, căci s-ar putea să-ți placă asta. Eu sunt ok cu ce-ai scris tu; îmi place dăruirea ta.

Lasă un comentariu