roata morariului

Intriga și expozițiunea

Atunci când s-a propus prima oară înființarea unui blog al studenților de la filosofie, reacția mea a fost să-mi formulez cât mai multe scuze plauzibile pentru care nu pot participa. Firește, nu aveam nevoie de nicio scuză – proiectul nefiind tocmai obligatoriu – însă acele scuze nu erau adresate colegilor plini de inițiativă, ci mie însumi. Din fericire, nu a trecut mult și am aflat ce anume încercam de fapt să evit: un blog al studenților de la filosofie. Mai exact, nu un blog filosofic despre filosofie (redactat de filosofi pentru entuziaștii filosofiei), nu un blog oficial al Facultății de Istorie și Filosofie aprobat de Rectorat, Decanat, Secretariat și alte „-aturi (sau atuuri)“ și, cel mai important, nu un blog care ar putea fi confundat cu un manual de filosofie în format electronic.

Veți întâlni destulă filosofie aici, sunt convins, dar cred că va trebui „văzută și făcută vizibilă“ – este fundația pe care e construit fiecare articol. Bineînțeles, frumusețea faptului că fiecare redactor are propria rubrică iese la iveală cel mai bine aici: ceilalți poate că văd altfel blogul și, în consecință, abordează teme pe care eu le evit (cel puțin deocamdată).

Revenind la scuzele formulate odată cu organizarea blogului, ele s-au transformat din piedici în surse de motivație – fapt datorat în mare parte libertății permise de acest blog. Nu este nevoie să întru în detalii, suficient spus că primul pas este cel mai dificil. Primul pas este aici propria reprezentare prin scris, mai exact trecerea de la a scrie din obligație (nu neapărat superficial, dar în orice caz impersonal) – caz în care orice legătură dintre numele trecut pe articol și propria persoană este o simplă coincidență – la a scrie texte pentru care „n-avem nicio scuză“. Faptul că unii filosofi (printre care și Lucian Blaga) au fost nevoiți să revină la cea dintâi mă întristează. Dar situațiile menționate, precum și efectul psihologic al acestei treceri, ar trebui să le închidă gura celor care, „mai riguroși din fire“, ar spune că nu există nicio diferență între cele două și că fiecare literă trebuie asumată.

Unii dintre colegi au făcut acest pas mai demult, însă pentru mine acesta coincide cu articolul de față, presupunând că e posibilă o astfel de delimitare. Dar ceea ce mi-a stârnit cel mai mult interesul pentru această imagine nou născută este faptul că fiecare articol publicat până acum de către colegi are ceva tipic autorului, pot spune cui aparține articolul și dacă nu este semnat. Acest lucru mi-a ridicat multe semne de întrebare în legătură cu propriul stil.

Mai rămâne problema titlului acestei rubrici. Primul gând ivit pe acest subiect a fost „Viitoare regrete“. Sintagma a luat naștere ca o glumă, dar probabil că latura sa serioasă o depășește cu mult ca și semnificație pe cea amuzantă. Trecerea de care vorbeam mai devreme, împreună cu articolele rezultate, vor genera inevitabil regrete. Dar ce este de regretat? Inițiativa? Nicidecum! Și nu voi invoca vreo expresie precum „încercarea moarte n-are“ (care oricum are mai mult sens dacă înțelegem prin „încercare“ dificultate sau necaz). Voi explica, în schimb, de unde provine regretul: acest blog ne oferă o libertate pe care într-o bună zi, nu foarte îndepărtată, o vom pierde fără drept de apel. Această libertate provine din contextul în care scriem – suntem „simpli studenți la filosofie“. Indiferent de reacția pe care ne-o va stârni recitirea acestor articole peste câțiva ani, contextul în care scriem acum nu îl vom putea recupera niciodată, iar cel mai probabil vom regreta mai tare că nu am scris mai mult sau că am fost reticenți în anumite cazuri.

Dar întrucât acest titlu, la un loc cu scuzele descrise mai devreme, le-ar da unora impresia că un titlu mai corespunzător ar fi fost „Portretul unui nevrotic“, m-am gândit și la alternative. Îmi amintisem zilele trecute de celebra scenă din The Matrix cu cele două pilule și astfel s-a ivit un titlu alternativ: „A treia pilulă“ sau „The Third Pill“ fiindcă sună mai bine (a se citi „mai cool“). Slavoj Žižek, în documentarul său The Pervert’s Guide to Cinema, spune că ar dori o a treia pilulă, nu una care să îl lase pradă iluziei și nu una cu ajutorul căreia să vadă realitatea din spatele iluziei, ci una care să-i dezvăluie realitatea din iluzia însăși. Această idee este foarte importantă în ziua de azi întrucât suntem zilnic confruntați cu imagini (indiferent dacă e vorba de cărți de ficțiune, filme, reclame sau branduri) care pătrund în mintea noastră, în realitatea noastră. Iar pe acest blog tocmai acest lucru va fi explicitat… Inevitabil.

Ultima posibilitate care mi s-a prezentat, una poate mai mult narcisistă decât amuzantă: „roata morariului“. Totuși, din colegialitate, o voi alege pe aceasta, fiindu-mi sugerată de către domnul redactor șef. În fine, acesta este adevăratul motiv pentru care am optat pentru aceasta: o roată poate fi investită cu foarte multe sensuri, mai mult sau mai puțin profunde. De exemplu, cu toții știm că celebrele versuri „Roata morii se-nvârtește, țac, țac, țac, /Inima se chinuiește, țac, țac, țac. /Morărița-i cu fuiorul, țac, țac, țac, /Și fuioru-i toarce dorul, țac, țac, țac.“ se referă la recurența eternă, la faptul că aceasta a fost numită de către Nietzsche „gândul cel mai greu de suportat“ și la dorința de a retrăi totul încă odată – de unde a pornit această speculație în cazul filosofului amintit.

În încheiere, aș vrea să le urez succes și multă inspirație colegilor fiindcă dacă ei dau greș toată tentativa mea de a înghesui viitoare nostalgii într-un discurs motivațional va fi imortalizată un eșec (cel puțin până reușesc să șterg articolele… și rușinea) și eu (în mintea mea cel puțin) ca o victimă a entuziasmului – ceea ce îmi amintește parcă de un anumit itinerariu. De asemenea aș dori să le mai urez și cititorilor (cărora mă adresez la persoana a treia, după cum se vede) lecturare plăcută.



2 comentarii la articolul „Intriga și expozițiunea“

  1. M-am prins, in poza de pe prima pagina esti un fel de Wittgenstein al Caminului 16. http://www.intelepciune.ro/poze/Ludwig_Wittgenstein.jpg

  2. [...] și cu atât mai puțin m-ar putea recunoaște (evantual cunoaște) cineva(-Mircea), asta dacă nu aș avea o poză în dreptul articolului meu. Scriind în această manieră [...]

Lasă un comentariu