gânduri des-fătate

Minte limpede

Şi când a sta mâța mai bine-n coadă mi-oi da seama ce vre` să zâcă tată-mio când spune : Ieși, copil negruț, șî râdi la soari, că doară, doară s-o-ndrepta lume` !

Ştiam amândoi foarte bine Amintirile lui Creangă, știam că nu e nici o magie în a închega apa cu picioare de porc, știam că vremea nu se schimbă c-un zâmbet de copil bălan, știam că suntem doar un tată și o fată, și totuși de câte ori mă-ndemna să-i zâmbesc soarelui, o făceam – o fac și acum.

Cum singura invariabilă pe care-am găsit-o de-a lungul complicatei metamorfozări din fetiță în femeie sunt Eu, croșetându-mi cuvintele și faptele de pe același imens ghem de gânduri, am observat că firul pe care-l lucrez păstrează anumite simetrii, constante reveniri ale unor idei și atitudini de-a lungul desfășurării lui – noduri. Curios lucru e că racordul dintre acest Eu și ceea ce apare ca fiind Larisa, se cam pierde o dată cu înaintarea în vârstă și, spre exemplu, îmi imaginez cât de haios pot arăta acum, nu-mai-fetiță-fiind, zgâindu-mă la soare cu speranța că astfel se va îndrepta lumea… poate… cândva.

Printr-o altă prismă dacă privesc acest zâmbet înspre soare, relicvă a copilăriei, justifică originea gândurilor idealiste ce mă mână-nspre năzuințe utopice și mă face să pășesc pe cărarea Așteptărilor neîmplinite. Nu de puține ori m-am împiedicat, m-am împotmolit, m-am încâlcit în propriile-mi gânduri, așadar am decis ca prin diverse lecturi și studii să încerc a-mi prinde nodurile din ghemul pe care-l tot desfășor, să le stabilesc obîrșia, să găsesc tehnica de desfacere corespunzătoare fiecăruia și deci, să-mi netezesc firul / șirul propriei și încă scurtei vieți. Grosolane, aproape imperceptibile sau pescărești, nodurile astea sunt atât de egoiste încât atenția pe care le-o acord îmi tulbură mintea și uit să croșetez în continuare, uit; pur și simplu nu observ că trec bune bucăți de timp în care o forță centrifugă mă tot sucește și ră-sucește, îndepărtându-mă de ax, îmbuibându-mi mintea cu dacă… atunci… -uri, cu întrebarea Oare?  – hoață de elan vital, de profesie – și astfel, cu noțiunea timpului pierdută pe-undeva printre câlțuri, concentrată pe segmentele firului, și nu pe buna lui derulare (cândva, ipoteza analizei!), îmi amintesc de vechiul nostru prieten, Platon, care spunea că Binele, Dreptatea și Frumosul nu se pot distinge decât cu o minte limpede… minte limpede (tâdâm-tâdâm), minte limpede (tâdâm-tâdâm), minte limpede (tâdâm-tâdâm, tâdâm-tâdâm, tâdâm-tâdâm…)  si uite-așa am pierdut trenul care m-ar fi dus mai departe cu introspecția minuțioasă și poate prea zeloasă pentru o fire ca și-a mea, oculto-științifico-fantezi-politico-tolerantă. Partea bună e că-mi reiau croșetatul, jucându-mă cu sensurile omonimului „minte“: vreau o minte limpede… Vreau, o minte limpede el. Când ești mic șade bine să fii cuminte, când ești mare, cu minte. Daca mintea minte, cine minte mintea? Minte-te. Min-te, mi-ne… Ah, aici îmi amintesc de Mine și-ncep să-ntocmesc un rapid bilanț al schimbărilor de atunci în acum, a suitei de gesturi pe care le fac pentru ca astfel să transform o tanară persoană de gen feminin în Larisa Cherechianu. Deși mă regăsesc puțin șifonată, rezultatul e mulțumitor, nivelul curiozității e mediu, capacitatea de mirare e la cote suficient de înalte, m-am păstrat în graficul Vremuri-Vârstă și unde mai pui că-i senin afară, că se vede soarele…

„Şi mama, care era vestită pentru năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele dintre nori după o ploaie îndelungată:  Ieși, copile cu părul bălan, afară și râde la soare, doar s-a îndrepta vremea și vremea se îndrepta după râsul meu…[1]

Poate că Lumea…

_______________
1 „Amintiri din Copilarie “, partea a II-a, I.  Creangă



3 comentarii la articolul „Minte limpede“

  1. Ce raza de soare zambitoare in iarna asta inghetata!!! Ne face bine la suflet.

  2. nu poate că lumea… sigur TU! :)

  3. Îmi dau seama citind fraza „Grosolane, aproape imperceptibile [...]“ că nici nu se putea alege mai bine titlul.

Lasă un comentariu