de toate, ieftin

Odinioară

Un lucru pe care îl auzi tot mai des în ziua de azi este că în comunism/pe vremea mea/înainte era mai bine. Cu bune, cu rele, era mai bine. Dar granițele închise?  „Da ce, mă duc io undeva?”, Dar cenzura? „Păi io n-am nimic de zis.”, Dar cozile? „Păi la coadă stau și-acuma. Ce contează că-i la covrigărie sau pentru gaz?”. Oamenii nu mai pot cu statu’/hoții/facturile. Situația pare atât de jalnică încât ajung să-l invoce pe Ţepeș. Faptul că oamenii nu doar pe vremea Luceafărului cât și acum gândesc că metodele Măriei sale ar fi de-un real folos, pare îngrijorător, dar în definitiv nu-i chiar așa grav. Am auzit pe cineva spunând odată că soluția la problemele noastre ar fi un neamț cu mustață. Parafrazez: „De-ar mai veni un Hitler, să vezi cum îi taie pe toți. Nici nu trebe unu’ cât el, așa un Hitler mic, să facă ordine în țara asta de hoți și de bandiți.” În mod normal aș recomanda să urmărim respinșii de la pictură. Dar având în vedere faptul că în ziua de azi universitățile de artă nu refuză pe nimeni, șansele ca un pictor ratat să rămână în afara instituției și să se îndrepte spre politică sunt mici.

Trebuia să ne prindem din timp, mesajul era evident.[1]

Stai să te gândești puțin și îți dai seama că întotdeauna îi așa. Întotdeauna era mai bine pe vremuri. Oricând numai nu acum. Îți vine să zici că așa-i lumea noastră azi, nu mai trăiește în prezent. Dar adevărul e că nu a trăit niciodată. Nu reușești să apreciezi prezentul până ce nu devine trecut. Asta se aplică la o viață de om, dar și la o națiune ca cea română sau la umanitate în general.

Că tot veni vorba mai sus de artă, să contemplăm niște frustrări legate de schimbările dintrânsa. Faptul că anumiți reprezentanți sau consumatori ai artelor sunt reticenți în fața dulcelui stil nou, sau că îl resping cu totul nu este ceva neobișnuit și s-a întâmplat de numeroase ori de-a lungul istoriei. Putem afirma cu certitudine că trecerea de la primatul figurativului și a funcției de mimesis a artei, la o reprezentare în general mai abstractă i-a lăsat pe mulți cu o impresie neplăcută. Persoane ce nu pot avea o privire de ansamblu asupra artei și a schimbărilor ce survin în interiorul ei, și rămân doar la aprecierea veșnicilor clasici mai sunt destui și astăzi. Nici nu mai știu de câte ori mi-a fost dat s-aud: „Păi da ce mă, asta-i artă? Nu-mi zi tu mie. Asta și nepoată-mea de patru ani poate să facă.“ Să zicem că o afirmație de genul ar fi făcută referitoare la lucrări ale lui Marcel Duchamp. Bineînțeles că și mătușă-ta sau mai ales instalatorul tău preferat poate să creeze nenumărate readymade-uri ca ale lui Duchamp, însă ce lipsește în primul rând este educația artistică de care cel în cauză a beneficiat. În al doilea rând lipsește discursul justificator, sau ceea ce azi se numește artist statement și care a căpătat o importanță foarte mare în ultima vreme. A trecut ceva timp deja de când mi-am dat seama că cineva cu o inteligență ridicată și eventual cu niște studii superioare nelegate de artă, și-ar putea forma un astfel de discurs cu ajutorul căruia să producă lucrări vandabile și astfel să o ducă bine. Ceea ce nu credeam vreodată să văd a fost un om de rând care să se proclame artist și practic peste noapte(chiar peste noapte) să ajungă milionar din lucrări vândute.

Dar lăsând discuțiile despre artă și altele asemenea, ajungi la un moment dat să realizezi că și cele mai neînsemnate aspecte ale vieții obișnuite erau nu doar diferite, ci altfel. Ca student nou venit în Cluj-Napoca, de exemplu. îți dai seama că te-ai născut prea târziu. Cât de târziu depinde de interlocutor și de subiectul discutat. Dacă este vorba de un local al cărui specific este chiar schimbarea, atunci ai întârziat un an. Când am ajuns în 2010 în oraș, un coleg ce mai fusese și înainte mi-a spus că era mai fain. Acum pot să le zic și eu bobocilor același lucru deoarece decorul și aranjamentul iar s-au schimbat, bineînțeles, în rău. Dacă însă discutăm de cămin îi vorba de vreo 15 ani. Nu erau camere de filmat, vizitatorii nu plecau la ora 23, iar studenții se dădeau cu bicicleta pe coridor și băgau cai în cămine.

 

 

      Nu-l băgați în seamă. Îi venit cu bursă de dincolo.

_______________

1 Pictură din tinerețe a Führerului.



2 comentarii la articolul „Odinioară“

  1. [...] vrea să dezvolt, pe cât pot, de la un exemplu care cred că vine să contrazică articolul (ine)stimabilului A. Borda. Alex, după cum știi, de ceva vreme (re)citesc uimit/umilit jurnalul [...]

  2. chiar băgau cai în cămine? :) ))

Lasă un comentariu