banda lui möbius

Pe de rost

Persoana care nu are umbră
ar trebui să stea departe de soare,
acesta este cel mai sigur și rațional plan…

Adalbert von Chamisso

Pământul și Luna își execută de veacuri micul dans prin Univers iar omul scrie încă din preistorie. Scrisul își are aventurile ei și, grație istituționalizării (fie școală, fie net), toată suflarea omenească are dreptul la literă. Universalitatea rostirii a dat naștere la atâtea teorii lingvistice, filosofice și culturale câte popoare s-au succedat pe teritoriile locuibile ale planetei. O poveste a vorbei, care trebuie să însemne grija pentru alteritate (cum cred eu că ne învață, rudimentar, Anton Pann), ar fi aproape imposibilă în condițiile actuale. Desigur, știm, se scrie mult. Astăzi nu mai putem povesti vorba ci doar „analiza starea scrisului“, din nou și din nou, putând fi acuzați, la rândul nostru, de repetivitate.

Plecând de la ceea ce se află de față și analizând momentul acestei scrieri vreau să fac cunoscute câteva aspecte ale contextului în care mă aflu. În primul rând, scriu pe un blog pe care se publică regulat. Autorii sunt colegi, prieteni, rude și un seminarist în minus. Temele îmi sunt la fel de necunoscute și neanticipabile ca oricărui care citește… Scrisul acesta nu îmi aparține și cu atât mai puțin m-ar putea recunoaște (evantual cunoaște) cineva(-Mircea), asta dacă nu aș avea o poză în dreptul articolului meu. Scriind în această manieră constat următoarele lucruri: că numai faptul de a scrie pe un blog te poate face să te îndoiești de natura(lețea) scrisului; blog care este cât atât mai anonim cu cât este al tuturor, pornind de la cei care scriu epagoge.ro în search provider-ul lor… Co-co autorii, chiar dacă nu cunosc conținutul articolului meu, căci tocmai îl scriu, se îndreptățesc să ridice pretenții privind stilul și conținutul spuselor mele. Acest lucru nu se poate lua în nume de rău (zic așa pentru că și eu fac la fel), surprinzătoare e doar dedublarea exprimării căci, dacă am fi fideli textului care ne stă în față, i-am răspunde tot în Times New Roman dar, în schimb, o voce de dincolo de text care te critică disturbă oarecum întreaga idee de a scrie expozitiv, premeditat, adică a nu intra în dialog. Şi nu intri în dialog pentru că nu te adresezi cu un scris propriu și pentru că, odată publicat ceva, nu știi prin ce unghere ale cyberspațiului va ajunge. Sigur, dacă privești lucrurile din punct de vedere estetic, chiar și un scris urât e mai bine venit decât uniformitatea acestor litere bătute la tastă. Sigur, dacă vrei să fii subiectiv, adică din acela care e tot timpul cu părerea lui, constați că simplul fapt de a-ți fi pus numele la sfârșitul articolului nu-ți garantează drepturi de autor. Dar cel mai grav și de netăgăduit fapt este că a scrie pe blog, ca în ziua de azi, nu creează destinatar. Nu numai că nu poți rosti ceva nou sau, ceea ce e cam același lucru, ideile tale devin, încet, ideile tuturor, dar nu poți nici măcar să te adresezi, cititorii fiindu-ți la fel de fictivi ca și propriile păreri. Acum; aveți să-mi spuneți că nu-i adevărat, că sunteți cât se poate de reali-, doar cine citește chiar acum? și oricum lucrurile nu au stat mereu așa?… oamenii nu au putut niciodată să anticipeze pe mâna cui cade scriitura lor;  plus,  să nu ne mai amăgim,  nu mai există de mult genii romantice prin care să acționeaze spiritul creator-, de ce am așa pretenții? Atunci eu am să devin patetică: da, dar acum mai mult ca oricând, cititorii sunt anonimi și pierduți, pentru că un articol de pe un blog nu va rezista niciodată atât de mult ca un manuscris; da, dar acum nu mai conteză decât să ai/fi în temă: pictură, dans, teatru, film, muzică, religie, toate vor să spună ceva și toate descriu, toate vor să ne învețe și eu zic: Foarte bine!, dar vă zic și să nu vă înșelați: nu tot timpul asta interesează… Scrisul din ziua de azi nu se referă decât la a te recunoaște și a asuma și, prin asta, să îi abolești pe toți ceilalți, strigând prea tare, prea din toate părțile… Nu vorbim cu o interlocuțiune, nu populăm împreună textul, nu suntem în dialog pentru că eu, nostalgic după autor-itate, nu mă estompez în favoarea rostirii și prin asta falsific însăși zicerea.

Desigur, acum risc a deplânge tocmai ce/că scriu și să par parșivă. Îi înțeleg pe cei care își doresc ca scrierea lor să însemne ceva și să ecraneze în ceilalți. Nu pot însă să fac abstracție de faptul că tot timpul autorii se vor înțeleși, or numai de aceea se exprimă, și nu interpretați. La urma urmei, poate că au dreptate căci, dacă nu ai chiar tu o urmă de lăsat e mai bine să nici nu ieși la lumină. Altminteri  ai putea fi acuzat de trădare; în primul rând față de tine însuți (că tot nu mai e nimeni geniu romantic), apoi față de pretențiile cititorilor care se așteaptă să se înțeleagă pe sine mai bine prin textul tău.  Şi eu, primul trădător dintre toți zic, din punctul care deschide privirea mea, starea scrisului așa se prezintă : trădătorii scriu și speră să poată fi iertați dacă există suficient de mulți anonimi care să le dea dreptate… Mai puteți da vreun Like?…



3 comentarii la articolul „Pe de rost“

  1. De ce un meta-discurs?

  2. Că nu poate fi descoperit ca un manuscris :-D

  3. Am dat un LIKE “fictiv!?” NU.Citesc deci exist, nu sunt fictiv(a) si “dau” like cand imi place fie el si anonim.

Lasă un comentariu