bate vântul, latră câinii

Pe drum

După aproape patru ore de somn, într-o dimineață de luni, două mumii pestrițe ambalate în scoci – eu și Alex – au pornit la drum. Peste ocean, ceea ce voiam noi să facem se numește „century ride“, doar că 100 de mile americane fac cît 160 și cîteva bomboane de km europeni. Am încălecat împreună cu (mai) micile noastre țeluri pe mîrțoagele metalice de producție incertă și am luat-o în jos, ca doi tahioni alunecînd pe Calea Turzii. Printasem cu încredere cîteva hărți Google cu indicații, pe care le țineam în mînă răsfoindu-le mirat cînd ne-am pierdut chiar la punctul de plecare. Pe hartă scria, ne-am dat seama apoi, că în loc să ocolim cum am făcut mergînd pe șosea, să ținem o potecă ce ne ducea prin Cimitirul Militar. Am optat, e-adevărat, înainte de printare, pentru o hartă de pietoni, însă eu îl aveam tovarăș de drum pe Alex, care arăta mai mult sau mai puțin ca Lara Croft.

În fine, ne-am pierdut și a doua oară. Dat fiind că harta îți spunea să mergi în față un număr specific de (kilo)metri pînă cînd trebuia să virezi, iar noi nu puteam să aproximăm distanțele cu prea mare precizie, am nimerit în ce părea a fi (deși nu era) groapa de gunoi a orașului și mi s-a părut că am auzit, șoptit de undeva, papé Satàn aleppe. O stradă piezișă cu barăci bizare de-a dreapta și de-a stânga drumului, plină cu oameni ce nu păreau a fi treji. Era, desigur, prea dimineață ca ei să-și părăsească bârlogurile ca să ne devoreze de vii și să se șteargă, tacticos, la gură cu hainele noastre – au și mizerabilii norma lor. În fața barăcilor stăteau țigăncile bătrîne holbîndu-se mirate la noi încercînd să ne facem drum prin foarte puținele porțiuni de stradă fără gropi, călărind biciclete în culori nemaivăzute, strălucitoare, ademenitoare și caleidoscopice pentru ele. Triliarde de cerberi cu priviri hăituite își mestecau dinții și balele lătrînd în spatele nostru. Am scăpat, cu oasele zdrăngănindu-mi de frică și neputând să mă urc înapoi pe bicletă pentru jumate de oră. Așa că, împreună cu Alex care părea Vergiliu postmodern, cu păr lung pînă la șale, cu mantia-i cămașa ecosez, smocuri negre de barbă, fericit că m-a trecut cu bine prin gropile infernului și n-a trebuit să folosească securea prinsă („la intimidare“) între scaun și roată, am decis să luăm mic dejunul pe iarba sensului giratoriu. DN1C cotea, în fața noastră, către Dej.

Apoi a urmat o porțiune de șosea plicticoasă, pe marginea căreia ne-am oprit să ne odihnim bucile tocite și opărite de scaunele subțiri în formă de bot de furnicar și să cerem apă. Cu cît avansam înspre Maramureș oamenii din prăvălii și aiurea deveneau tot mai de treabă. Am ajuns în Dej, la jumatea drumului – încă 50 km pînă în Răzoare – unde trebuia să prădăm bucatele familiei Morariu, să irosim apa pentru a ne împrospăta, căci era impardonabil să ajungem la destinație fără să mirosim a colonie. Trebuia să ajungem la Primăria orașului, unde ne aștepta colegul nostru Mircea, doar că în periferia dejeană țiganii făceau foc în mijlocul garsonierelor și nu era cazul să ne pierdem viața pentru cîteva indicații de drum. Am ajuns într-un final și după pradă, cu explicațiile foarte precise ale colegului Mircea în cap, despre cum să părăsim orașul înspre Maramureș, ne-am învîrtit pierduți prin Dej. Chiar cînd călătoria putea deveni scenariul unui episod Lost, ne-am întîlnit cu Alex Baumgarten, el Lost in translation cu viitoarea lui soție, Toma (prietenii știu de ce). Ne-am lăsat o parte din bagajele scociute în mașina dînsului și am nimerit drumul de costișă ce duce la Răzoare. La un moment dat, oamenii deveniseră într-atît de amabili încît un cetățean cu burtă (din cauza căreia atunci cînd mergea, din profil părea că ar zice, preocupat, „Duc burta asta undeva “), ne-a somat, în mai multe rînduri de miștocăreli, să mergem să bem cu el, la propriu-i butic. Nu numai amabili, și foarte politicoși: la ieșire dintr-un sat, alți doi cetățeni, de data asta sfrijiți și imberbi, ne-au trimis, metafizic, în origine, pentru că n-am răspuns la strămoșescul salut sătesc. În aceiași serie, pe cînd ne odihneam fundurile pe marginea străzii, un alt cetățean privindu-ne pieziș cu ochii tulburi și obraji roșii de la gradele pe care le adăpostiseră, s-a oferit să ne repare bicicletele, care nu erau stricate, și să ne ofere indicații de drum către dealul Coroienilor („tăt în faa-țăă…“), de care n-aveam nevoie. Am urcat gâfâind dealul Coroienilor, iar când am ajuns la o bifurcație am suferit un dialog: „Domnișoarelor, ne scuzați, către Răzoare: la dreapta sau stînga?“ Iar ele, privind scîrbite la abandonarea noastră în actual și în orizontalitatea mundană ne-au răspuns: „În sus!“.

Dacă faci clic pe ea și ai Facebook...
Am coborît Dealul Coroienilor fără să pedalăm, depășind mașini cu o viteză care făcea optul letal al roții din spate să fie insesizabil. După ce am descifrat sibilinicele instrucțiuni pe care le aveam ca să ajungem în tabără, ne-am făcut apariția: două stafii pe care Monstrul Hainelor, după ce a rumegat îndelung, a scuipat cîteva cîrpe, Sal Paradise și Dean Moriarty fără vlaga și energia angelică, ci putînd doar să facă remarci mitocănești privitoare la durerea bucilor, Dante și Vergiliu transpirați, nespălați, bîjbîind și cerînd apă însă mirosind doar a toaletă. Între timp, dl Baumgarten își termina în aplauze, pe iarbă, conferința peste care noi tocmai tăbărîsem, la țanc ca să avem impresia că noi suntem cei aplaudați. La întoarcere am mers cu autostopul și cei 120 de km pentru care mă simțeam erou s-au risipit, umilindu-mă, în două ore jumate.



Lasă un comentariu