banda lui möbius

Rătăcire

Deseori, oameni de un alb păr sunt invitați pe la emisiuni, puși față-n-față-paralel, pe trei coloane și-un ecran, ca să li se vadă înțelepciunea când dezbat actualitățile pe la televizor. Ce frumos este să fii așa, invitat, ascultat și, colac peste pupăză, purtător al formelor universale. Dar cuvintele sunt destul de înșelătoare ca să mai poți veni cu ele pregătit de acasă iar temele, și ele, se dovedesc a fi din acelea arhaice, la care nu mai poți adăuga nimic… Mai greșesc și bătrânii, deși au intenții bune. Noi știm asta pentru că suntem tineri; noi vorbim despre ei și greșelile lor, ei vorbesc despre noi și neputințele noastre. Ne numesc, câteodată, rătăciți… Cred că mulți ar avea pretenții la alte apelative, totuși…

De aceea eram, cândva, gata să iau de măciucă orice moșneag, ca să fac mișcarea aceea împotriva istorie și pentru istorie (Vă vine să credeți?!) de a nu-i mai asculta pe bătrâni. Nu era pentru a demonstra o veche evidență a conflictului dintre generații sau ca să le flutur pe sub nas propriile reproșuri la adresa bătrânilor lor, ci pentru că atunci credeam, tare, că a fi pe drum, nerătăcit, treaz și veghind, e singura modalitate prin care îți poți justifica ținta.

Dar a vorbit divinul Heidegger[1]… Fiind convinsă de mult că epoca în care trăim este cel puțin ciudată, faptul că istorie fac și rătăciții m-a convins pe vecie că entelecheia are căile ei misterioase, cărora nu merită să te împotrivești, așa că mă predau ei înainte ca lucrurile să revină la acel normal la care aspiră mulți dintre părinții noștrii.  Nu știu, însă și evident, încotro rătăcim noi…. Mi se pare amuzant cât de intense sunt preocupările pentru salvarea viitorului  în condițiile în care, aceiași oameni care ne scandalizează, fac tot felul de calcule probabilistice și pline de stupoare asupa șanselor noastre. Și priviți/uitați cum bătrânii noștrii  ne-au rezolvat bine… Acuzele lor la adresa noastră au izul acela de ricoșeu al propriei neputințe care, în fond, este foarte penibil dar care, ca atâtea lucruri în viață, nu se poate sincer reproșa. Într-un fel înțeleg că toți au grija urmașilor lor și se preocupă de bună-starea Spiritului,  însă vine o vreme în care un mare semn de exclamare coboară din cer și îi face pe oameni, pe de-o parte să accepte că au eșuat și să mai tacă din gură, pe de altă parte să le spună să se apuce dracului pe treabă. Și aici ar trebui să intrăm noi în scenă  ca să le spunem: „Hai mamă, hai tată, nu fiți supărați; merg lucrurile prost, dar noi o să ne descurcăm.“  Într-adevăr…

Când bătrânii noștrii ne numesc rătăciți ne dau cea mai mare binecuvântare cu putință. Asta însemnă că, într-un final, și-au luat mâinile ocrotitoare deasupra capului nostru, că ne-au pierdut, oarecum, din vedere. Nu știu dacă puteți înțelege, la fel ca mine, că abia așa suntem în totalitate liberi. Nu mai poate nimeni să-și aroge dreptul pentru ceva înfăptuit, suntem rătăcitori printre lucruri construite dar nedăinuitoare și nici chiar foarte responsabili, dar cu atât mai naivi și mai deschiși către evenimentul lumii. Pe fondul biciuirii ultime, a recunoașterii distanțării și a pierderii fiilor lor rătăciți, bătânii noștrii ne-au dat, în sfârșit, șansa consolării, adică au fost suficient de slabi ca să îi putem corecta… Admit, că deși vremea lor a apus și că ar trebui să se dea la o parte, eu totuși habar nu am unde ar trebui să ajung sau, dacă-i până Acolo, unde ar trebui să mă întorc. Rătăcesc, poate nimeresc unde trebuie. Dacă nu eu, atunci poate nici copiii mei. Dar orice ar fi, șansa lor să fie a lor, indiferent…

p.s. Am scris articolul acesta cu gândul la oamenii care mai au încredere în noi (le mulțumesc) și la cei cărora aș avea să le reproșez ceva. Dacă pot, mă adresez cu această întrebare:  Le reproșați vreodată părinților voștrii ceea ce își reproșează ei înșiși sau reproșurile voastre  se referă la cu totul alte lucruri? Sper să poată exista răspunsuri predicabile…

_______________

* Mă refer la conferința Despre esența adevărului din 1930, în care Heidegger vorbește despre rătăcire ca de un mod esențial al erorii și prin asta șansă de a discerne adevărul ființei ființării și a scoaterea ei din ascundere, care nu este altceva decât istoria.



3 comentarii la articolul „Rătăcire“

  1. “Daca judeci oamenii, nu mai ai timp sa-i iubesti”.
    Merge in toate sensurile chestia asta iar daca gresesc cu aceasta afirmatie,….ce sa fac… sunt parinte si recunosc nici nu l-am citit pe Heidegger ! Ma bucur sa “te citesc” si lasa ca ma apuc eu si de cel mai sus mentionat.

  2. Momentul in care eu m-am desprins de parinti a fost unul de asumare. Mi-am spus intr-o dimineata: de azi greselile mele sunt ale mele. Nu m-am gandit la succes, el, cand vine, e asa de placut ca nu mai conteaza cui i se datoreaza. Ai suficienta buna dispozitie incat sa ai si bunavointa.
    Acum sunt eu cea de care altul se desprinde, incet si sigur. Si acum pot descrie ce e cu desprinderea asta- grija pentru fiinta iubita functioneaza ca un ceas elvetian, continua sa ticaie, sa invarta indicatoarele si dupa disparitia prorpietarului.
    Daca puteam sa simt acum 20 de ani ceea ce simt acum, probabil ratam decolarea, asa ca da, creditez gandul despre eliberarea salvatoare si adaug ca e greu, Doamne, foarte greu sa privesti ratacirea fara ingrijorare (dupa atata antrenament)

  3. îmi place mult pasajul cum că coboară un mare semn de exclamare din cer!! ai zice aproape că în politica de astăzi (mai degrabă, decât în orice altceva) plouă cu semne de punctuație :P

Lasă un comentariu