doi câini andaluzi

Redactorial*

Sforțarea asta de a încerca să umpli o pagină goală nu scoate la iveală decât faptul că nu par să am nimic de spus. Parcă mintea mi se închide și sunt pusă să înfrunt, din nou, o neputință care, în ciuda faptului că o resimt de cel puțin patru zile, nu pare să scadă din intensitate. Nevoia de a fi original vine mână în mână cu frica de a fi prea original. Până unde poți să duci lucrurile? La un capăt avem ridicolul, iar la celălalt rigiditatea. Se pare că, la fel ca oriunde altundeva, trebuie să fi un maestru al jumătăților de măsură.

Ori, aici, dacă ne gândim mai bine, textul își știe propria măsură. El ți se impune pe parcurs, dintr-o dată personajele tale nu mai sunt ale tale, ci tu devii al lor. În nici un caz nu mai e dialogul cel făurit de tine, ci e un dialog care știe deja unde vrea să meargă, știe mai bine decât tine ce vrea să spună, iar tu în fața textului ești ca un pion în fața șahistului. Desigur că, în primă fază, tu ești pe deplin autorul, dar cred că este un anumit punct, nimic mai lung decât un moment, în care are rol un schimb de roluri, iar atât autorul, cât și stiloul, cerneala, hârtia, se unesc și devin un singur instrument al textului. De aceea e ridicol să mergi la un autor și să îl întrebi ce a vrut să spună prin text, așa cum au făcut anumiți (presupun că erau) jurnaliști cu Iona lui Marin Sorescu. Ceea ce a vrut sau a avut impresia autorul că spune este complet diferit de ceea ce înțelegi tu drept cititor. Nu există adevărul textului, ci doar modalitatea prin care se impune.

Prin sforțarea asta nu am dovedit decât că, până la urmă, se pare că am ceva de spus. Nu știu până unde va merge asta la o oră așa de târzie, cu o cană de ceai negru, pe o bancă dintr-un oficiu de cămin. Toată lumea se uită la mine ca la un suprarealist. Mai lipsesc doar luminile care se întrerup, gândacii de pe podea și furnicile de pe mâini. Un om bătrân cu pipă să stea într-un colț, din buzunarul sacoului albastru atârnă o batistă albă cu care își șterge obsesiv ochelarii la fiecare trei minute, după care întreabă, pierdut, “Trei?”. Oricare se va dovedi tema acestei rubrici, aș vrea să îi se îngăduie o tentă suprarealistă – deși parcă aud un oftat puternic când zic asta – nu din cauza vreunui snobism sau a unei dedicații pătimașe curentului, ci din cauza unei libertăți de interpretare pe care o presupune chiar. Astfel că nu doresc să pun o etichetă rubricii chiar atât de repede, ci sper ca rostul acesteia să se construiască pe parcurs.

Mai mult, îmi pare că suprarealismul are darul acela de a readuce statutul de instrumente obiectelor materiale din jurul nostru deoarece, trebuie să recunoaștem, ele au deja tendința să devină mai mult un scop decât un instrument. Așadar, este evident că într-o lume dominată de o abundență materială, spiritul va părea din ce în mai puțin real, poate chiar suprareal.

_______________

*Pe de-o parte e și exprimarea unei intenții (mai degrabă decât a unei păreri), pe de alta e și inaugurarea mea ca redactor.



Un comentariu la articolul „Redactorial*“

  1. Super.Continua sa scrii pt ca srii super.FELICITARI!!!!!!!!!!!!

Lasă un comentariu