doi câini andaluzi

Scheletul meu e-un ceas

Poate că putem vorbi puțin despre timp. Şi despre nimic. Cel puțin pentru mine, cele două par a fi mers mână de mână, s-au complementat reciproc și m-au născut pe mine. În ultima săptămână, timpul s-a ținut cu dinții de orice treaptă a secundarului de la ceasornic, rupând de sens orice încercare de a avea o coerență interioară. Am privit neputincioasă repetarea mișcărilor ceasului până când acestea s-au golit de sens și am devenit eu mai mecanică decât ele. Am împrumutat câteva zile circularitatea ceasului astfel încât zilele s-au scurs fără a putea fi reperate. Mai mult, noțiunea de zi, săptămână, și-au schimbat sensul complet. Astfel că, pentru mine, au trecut ani de când nu am mai scris, s-au scurs decenii în ceea ce apare altcuiva un minut, iar cele câteva biete secunde mi-au părut ore de insomnii. Ceea ce mi se înfățișa înainte ca râu, a devenit un lac. Dilatarea timpului mă lasă să simt cum acesta îmi pătrunde și emană continuu din fiecare por. Fiecare emanație îmi usucă pielea și o lasă să cadă la pământ, moartă, asemeni unei frunze uscate de toamnă.

Tic. Orele sunt identice. Nu mai recunosc nimic, nu-mi amintesc începutul și nici nu întrevăd sfârșitul. Stau pe o bancă în mijlocul unei eternități și nu mai pot distinge nimic. Oamenii nu mai au forme, culori, sunt doar părți rupte dintr-un vis perpetuu. Vântul e singura dovadă a unei treceri, a unei mișcări. Şi e totul liniște.

Tac. A mai căzut o frunză. Identitatea se răspândește peste tot ca o molimă. Oamenii sunt mereu aceeași. Încep să cred că e un om gigantic în fața mea înlăuntrul căruia percep toate nălucile. Încerc să le număr, dar mă pierd în numărătoare, sunt incapabilă să păstrez șirul. Le atribui valori arbitrare, sperând că așa îmi va fi mai ușor. Încep să întrevăd o circularitate.

Figurile se repetă acum cu regularitate, valorile mele devin stâlpi de referință. Sunt un receptacol pentru propria mea atribuire. Lumea mi se dezvăluie sacadat, încetul cu încetul și câteodată pare totul atât de fad și adierea atât de ușoară încât figurile par să întârzie, se lasă așteptate și anticiparea mă aruncă în stări incontrolabile de agitație. Mă învârt pe loc și mă arunc în întâmpinare. Orice încercare de refuzare a acelei așteptări e sfâșiată cu încăpățânare și nu pot să fac nimic. Iar acea stare de suspendare în care întreg corpul devine ecou al unei inimi tahicardice vine ca o confirmare a unei neputințe. Şi nu o neputință care mă împiedică să fac ceva, ci întocmai acea neputință care mă face să mă arunc în întâmpinarea clipelor și să le dau sens.

E drept că mi se pare că stând pe acea bancă sunt o marionetă a timpului care se joacă cu mine și mă aruncă cu violență în diferite stări. Până la urmă, orice aș face, tot voi tremura mereu în așteptare….



3 comentarii la articolul „Scheletul meu e-un ceas“

  1. Frumos, dar imi da o stare de tristete…..De ce esti trista?

  2. Îmi aduce aminte, foarte vag – pentru că nu țin minte, oare care?, de o scenă din „Greața“.

  3. Tatal tau e kafka, unchiul tau e camus, fratele tau e cioran.

Lasă un comentariu