banda lui möbius

Spectrul Crăciunului…

Momentul nașterii creștinismului este, prin excelență, momentul răstignirii și al morții lui Hristos, eveniment tulburator al lumii, ale cărui unde se propagă prin timp până la astă-zi, marcându-ne, chiar dacă doar cu numele, drept(i) creștini. Pe firul aceleiași logici, risc să afirm că momentul final al creștinismului nu poate fi altul decât celălalt eveniment tulburator al lumii, nașterea lui Iisus, ale cărui unde se propagă prin timp până și astă-zi, marcând însuși timpul nostru de 2000 de ani, chiar dacă doar cu numele.

Sărbători fericite! vă urez tuturor și prin asta, vorba lui J.D. Caputo, nu demonstrez decât triumful creștinismului asupra Crăciunului (care nu mai este doar al creștinilor ci și al tuturor consumiștilor), „îmbrățișând“, în această perioadă a anului, acel fenomen al chenosisului (golirii de sine) a cărei singură rațiune este dăruirea.

Desigur că, în optica zilei de azi, un discurs asupra Crăciunului care împrumută sloganuri bisericești (sloganul care e, de altfel, singura modalitate de comunicare al consumismului) nu ar fi de interes, căci de ar fi așa, ați prefera poate să mergeți la slujbă și nu să citiți articole pe bloguri. Eu aș vrea, în schimbul unei predici, să îmi întorc privirea spre protagoniștii acestei zile și să explic, cu recunoașterea că aceste lucrururi mă depășesc, ce înțeleg prin faptul că nașterea lui Iisus ar fi momentul final al creștinismului… În niciun caz moarte; căci aici moartea e a altcuiva, a Dumnezeului însuși, ci un final interpretat mai de grabă ca punct terminus, ca moment/loc la care trebuie să ajungem. În Betlehem…

Crăciunul este, ca să vorbim sub autoritatea psihanaliștilor, psihodrama nativității căci, pentru o singură zi din an, cel mai important lucru devine familia și în prim-plan intră copiii. Este, putem să o spunem, o formă de venerare a icoanei familiei sfinte, devalorizată numai prin punerea în scenă excesivă în fiecare Crăciun, la fiecare colț de stradă. Dar dacă putem crede că această icoană ne determină, mai mult sau mai puțin conștient, să pătrundem înțelesul acestei sărbători, atunci poate vom face abstracție și de excesul de zel al primăriilor și de faptul că, cumva, nu putem să nu vorbim mistificator despre nașterea lui Iisus. Poate adevărul e că ne dorim, măcar acum, să vorbim așa… O singură problemă cu aceasta: nu ne ajută să facem niciun „salt“. Sărbătorile vor trece și noi vom rămâne cu colindele. Ce risipă de așteptări, ce transcendent de negăsit, ce banal…

Banalul să fie oare locul în care s-a cuibărit semnificația Crăciunului? Ia gândiți-vă un pic: nașterea, un fapt banal, mii pe zi. O famile săracă, banalitate tristă. Oameni răi în jur, banal de prost. Ceva excepțional: disponibilitatea de a primi cuvântul. Contextul nașterii lui Iisus ni se prezintă pe de o parte ca eveniment banal în lume, pe de altă parte excepțional în conținut. Dacă ne gândim la imaculata concepție a Mariei și vedem în ea femeia ce a dorit și în Iosif un tată cu o cunoaștere a vocației (prima inspirată de Cuvânt prin exaltare, celălalt prin vis), Iisus va trebui să intre întru chip ca omul ce este menținut în viață nu numai cu bilogicul ci, cu ceva și mai important, cuvântul. Încă din prima clipă a concepției sale, acest făt a supraviețuit cu intuiția destinului său, recuoscut de mama lui și susținut de Iosif[*]. Ceea ce l-a predeterminat a fost faptul de a fi Fiu al lui Dumnezeu, El însuși Dumnezeu. Așa a murit… Şi, atunci, de ce ar fi vrut acel atotputernic și despot conducător să se umilească pe sine și să intre într-o lume din care să nu poată ieși trimfător, căci „nu era din ea și ai ei nu L-au cunoscut“? Pentru că nu s-a întâmplat așa… Într-o teologie a slăbiciunii, Dumnezeul întruchipării intră în lume, golindu-se de sine și ia chipul omului în virtutea raportului de prietenie, dezvrăjindu-ne de idolatria unei icoane metafizice, a unui despot răzbunător și care, pe lângă faptul că nu își ia nicio vină asupra sa, trăiește cu regretul facerii omului. Ce Dumnezeu al melancoliei.

Nu este vorba despre acea împăciuire cu care ne-au obișnuit cutumele, ci de responsabilitate. Trăim astă-zi într-un timp al aprigelor căutări de credințe, intuind că nicio confesiune nu ne va putea potoli neliniștile. Şi așa, creștini pe jumătate, cine nu vrea să se mântuiască? Ceea ce ne amintește această zi este că, dincolo de orice teorie eshatologică, un Dumnezeu a dorit să se arate în faptul întrupării. Într-adevăr, dacă nu ar exista un chip al lui Hristos, ne-ar fi imposibil să ne asumăm orice lume. Chenoza lui Dumnezeu înseamnă o transcriere a Împărăției în banal, secularizare, în dorința vie de a trăi împreună, în urma prim-pasului făcut de El însuși. Dacă înscriem acest fapt într-un soi de teleologie, atunci nașterea lui Iisus trebuie să fi însemnat deschiderea unui orizont simbolic de sens ce permite o asumare a lumii ca singura lume pe care o putem avea și o încercare de a o face mai bună… Dar, ca orice naștere și aceasta își păstreză misterele ei căci, recunoscându-ne limitele în înțelegerea evenimetului, nu putem decât să așteptăm, an de an, ca ceva ce se repetă de Crăciun să ne amintească că ar trebui să existe și ceva ireductibil, să-i zicem dragoste, pe care să o tot așteptăm, că va veni

Vorbim mult despre semnificația deplasată a sărbătorii, rătăcită prin mall-uri. Nu știu câți dintre noi pot simți un spirit al Crăciunului. Ireductibilitatea și ireprezentabilitatea evenimentului nașterii lui Iisus face din această sărbătoare să fie de soiui unei „speranței mesianice“ (Derrida) ce mă obilgă să fiu ospitalieră cu toți colindătorii ce îmi bat la ușă, doară-doară printre ei se va auzi și un plânset care e deja acolo, presupus și dorit, chiar dacă simbolic. Figura lui Iisus cel mic, lipsit de putere, este ceva ce ne revendică necondiționat ca grijă și dăruire. Acum, când noi știm că ne spunem creștini după moartea lui Hristos, ieslea din Betlehem este punctul final ca înțeles a ceea ce s-a enuțat dintru început: mântuire și promisiune a împărăției…
_______________
* Are J. Saramago un roman excepțional în care Iosif apare ca personaj pricipal iar Iisus ca mărturisitor al faptelor sale; de aici titlul: Evanghelia dupa Isus Christos. Cred, ideea cărții este să ni-l înfățișeze pe Iosif ca tată ce își intuiește rolul în formarea copilului cu destin extraordinar, făcând tot posibilul ca Iisus să se dezvolte normal din punct de vedere social, murind el pe cruce și dându-i șansa să asume rolul de bărbat . Iisus eșuează… e ales.



3 comentarii la articolul „Spectrul Crăciunului…“

  1. Îți spun eu de ce: pentru că Dumnezeu e un sadic, un tată pervers. Sper să râzi, dacă-ți amintești.

  2. Da, am râs. Îți mulțumesc, mi-ai amintit că e mai bine să fi ateu decât fără de Dumnezeu:))

  3. [...] Pintos și Moraris. De fapt, mai bine Barză, Fluture, Măslină, căci – cert e că acum, după Spectrele Claudiei – ne aflăm aruncați (din lac) în puț[*]. Dacă până acum (sau până înainte de articolul [...]

Lasă un comentariu