alteritatea sa regală

Ușor cu Renzo Piano pe scări

Premisa: ce cred eu despre mine că sunt, ce cred alții despre mine și cine sunt eu de fapt sunt trei aspecte care nu se intersectează, nici dacă vom compromite toate tipurile de geometrii studiate.

Am ajuns pe băncile Facultății de Arhitectură și chiar din prima ședință de Proiectare ni s-a povestit despre cât de important este rolul arhitectului în societate, cum poate el într-un mod totalitar să creeze stări, iluzii și în final deziluzii, despre rolul lui civilizator… iar în final, am fost strânși cu ușa și întrebați dacă am venit pentru bani, că dacă da, atunci suntem poftiți să plecăm. Nimeni nu s-a ridicat. Așadar, urmăriți vă rog generația mea, căci se pare că vor ieși pe puțin o sută de arhitecți tip homo universalis, cu spirit enciclopedic, zeloși și sârguincioși. De-atunci începând „am studiat cu râvnă, ah, filozofia“, am căutat drumuri și sensuri ascunse, am vrut să umplu goluri, să le astup cu înțelesuri. Am încercat mănuși, am pus foaie de calc peste, am redesenat. Clar, un arhitect trebuia să pătrundă suprafețe ca să iasă din ele un pic mai înțelept.

Ce mi s-a dat să întâlnesc, în ziua despre care vă voi povesti, m-a răscolit, m-a reactivat. Ca student în anul III nu ți se dă prea des șansa să faci un proiect real de casă, pe un teren real. Nu ți se dă șansa prea repede, nici dacă mergi cu patalamaua-nfiptă-n piept că ești arhitect licențiat. Iată totuși că eu, poposind să-mi recapăt suflul pe un parapet de pe str. Republicii, cu o foaie albă, mare, în mână, privesc către un trecător care mergea zorit către Zorilor, în căutarea unui arhitect. (Ştiu – dar devine și mai absurd. Atât de absurd că aș putea publica în „Doi câini andaluzi“.) Domnului i-a pocnit o sinapsă și s-a întors, s-a proptit în fața mea și, de parcă am fi împărțit același sendviș la școală, mi-a zis: „Ești de la Arhitectură? Te-am văzut cu foaia-n mână și știi, m-am gândit că…“. Ca să vezi, eram de la Arhitectură și chiar mai mult, nu aveam niciun proiect în desfășurare. „Am nevoie de cineva care să-mi proiecteze o casă, aici în Cluj, am teren cumpărat. Mi-a zis de la Primărie că trebuie să aduc două planuri, cum să zic… vederea de sus ca și când ai tăia prin casă și te-ai…“. Ştiu ce zici. „…te-ai uita în jos văzând toate lucururile de sus“. Ştiam ce zice. În naivitatea mea, am început prin a-i zice că nu sunt un arhitect, că nu mânuiesc bine structurile, că mai am 3 ani de studiu și că ce îmi cere el aș putea face până la un anumit nivel. Conceptual, aș fi putut să rezolv problema, mai ales dacă eram cooptată într-o echipă. Se pare totuși că domnul fusese sfătuit să caute un student care să-i facă proiectul de casă, apoi un arhitect cu drept de iscălit să accepte proiectul ca fiind al său, pentru a ieși în final mai ieftină toată afacerea. Cu ochii mari, șocat, nu pricepea nicicum faptul că nu pot accepta proiectul. Concept, atmosferă, sociologie, psihologie, senzații, iluminare, toate intră în același meniu când vii la un arhitect. Mie mi se cereau două planuri (!), ca și când întregul poate fi gândit pe bucățele. Pe toată durata conversației l-am privit perplexă.

Nimic mai frustrant decât faptul că am realizat cum este văzut studentul arhitect de către publicul larg: fără identitate sau principii, cu o gură mică și incapabil de afirmare. Aveam, carevasăzică, noroc că s-a uitat la mine acel domn care mi-a dat șansa să refuz primul meu proiect.

C.-Brîndușa Bălan este studentă în anul trei la Facultatea de Arhitectură și Urbanism (UTC), la secția Arhitectură.

Adiție: „Despre anul (meu) întâi care tocmai a trecut“ de Valeriu Cuc

Refulezi, înghiți în sec, treci cu vederea întrebări de altfel justificate: „ce vrei să te faci când vei fi mare?“ devenit, pe nesimțite, „și ce-o să faci cu filosofia?“. Te-nscrii la facultate cu o nedemolabilă și totuși provincială doză de speranță, cum fac și alți +50 de indivizi anul acela. Chiar dacă te muți dintr-un oraș mic de provincie într-unul tot de provincie, te consideri cumva în Provincie. Găsești, vasăzică, destule argumente care să te țină pe picioare și să te trimită zilnic la Universitate. Ai idealuri, ai inițiativă, ai entuziasm.

Dezvrăjirea se petrece scurt și tăios, în primele două-trei săptămâni de cursuri. Îți spui că profesorul trebuie să fie la primul lui curs și are, firește, emoții. Aproape te convingi că tremurul s-ar putea să fie un soi de anticipare a surprinzătoarelor lucruri care clocotesc sub această carapace în semi-seism, de sub care vor ieși bulbucii reperelor pe drumul gândirii. Roșeața feței profesorului confirmă metafora. În fine, cursul întâi e o introducere, următoarele trei la fel, întrerupte în redundanța lor doar de prelegeri complet incoerente. Ai să afli că nu era de ales: Cineva (un Cineva arghezian) a plecat și a lăsat cursul moștenire profesorului în cauză.. Seminariile nu sunt nici ele la ce te așteptai: credeai, pe bună dreptate greșit, că se vor discuta cu bucurie teme. Singura bucurie la îndemână e cea a multor dintre colegii tăi: faptul că n-aveți de citit prea mult, câteva pagini acolo. Te-ntrebi de ce și întrebarea își găsește răspuns la următorul seminar la care, dacă ai nefericirea să încropești pe cât poți o prezentare, vei da de figuri perplexe cu ochi de vită sceptică aflată în suspendarea judecății. Singurele voci care se fac remarcate sunt cele care vor să spună ce cred Ele despre… iar vocile care crezi c-ar trebui/putea să se remarce tac, perplexe. Mai târziu vei afla, accidental, că trei ani nu fac diferența în această privință, ajuns din curiozitate la un seminar pentru masteranzi. Aceiași curiozitate te împinge să mergi cu alții din anul întâi la un curs pentru anul 2&3. Surprinzător, tu și curioșii tăi sunteți mai mulți decât cei înscriși prin contract la acel curs, pentru ca după câteva săptămâni să rămână doar curioșii. Bați la alte uși, încerci și alte cursuri, gustând în sfârșit din normalitatea la care te așteptai într-o anumită măsură. Termini semestrul, frustrat că încă nu ți s-a vorbit de Platon și te paște filosofia medievală, la o cafea cu un profesor pe care-l stimezi și care-ți mărturisește cu tristețe: faci parte din ultima generație de „boboci“ căreia i-a predat.

În semestrul doi recuperezi (prost și pe fugă) semestrul întâi. În final, ai note mari și te simți vinovat căci nu crezi că le meriți. Te-ncearcă două sentimente: (1) tragi speranța că ceilalți patru (!) care au media 10 la fel ca tine o merită, (2) te simți nedreptățit din cauza standardului foarte jos al profesorilor. „Facultatea are nevoie de studenți, nu trebuie speriați cu note mici.“ Făcând un mic calcul, există două consecințe din care doar una poate fi considerată matură: fie nota mare stimulează (nu), fie perpetuează concepția că la filosofie trebuie doar să bați din gură. Dacă te-ar întreba cineva care e atmosfera la tine la facultate, probabil că ai putea spune doar „lehamite“.

A început anul doi. Am aflat cuvinte ca „reforma învățământului“, am aflat de cazul Ciocan care, pare-se, a pus o pată neagră asupra Facultății de Filosofie de la București. Am aflat că tinerii nu mai sunt pasionați de filosofie, de-aia din +50 mai am sub 27 de colegi. Ciudat: există profesori care strâng în jurul lor oameni (nu doar studenți) de diferite vârste și profesiuni, la cursurile cărora s-ar părea că interesul pentru filosofie e crescând. Mi-am pierdut abonamentul la biblioteca universitară și m-am dus, solemn, să-l refac. Am trăit următorul dialog: Eu: „Nu-i nicio problemă că mi-ați scris [pe abonament] că sunt la Istorie?“ Casierița bibliotecii: „Păi la ce facultate sunteți?“ – „La Istorie și Filosofie, secția Filosofie.“ – „Eeh, păi dacă vă scriem și secția, stăm aici două ore!“. Așadar, „așa sunt filosofii“ (după cum spunea cineva): niște istorici mai mici, pe care trebuie doar să-i menționezi și deja-ți pierzi timpul. Cu speranța că nu-mi va muri entuziasmul, vă las cu descripția celor două fațete ale situației Universității, condensată atât de bine (de dl Codoban) în următorul banc: „Studenții spun «Adevăru-i că se fură.», iar profesorii: «Realitatea-i că se bea.»“.



2 comentarii la articolul „Ușor cu Renzo Piano pe scări“

  1. ohooo…ce surpriza! se ridica stachete, (machete), incepem sa vorbim despre Adevar si Realitate . Ma bucur mult. Ma bucur.

  2. Si bancul ce ne spune?, ca realmente nu avem vocatia tragicului.
    Valeriu,
    Sincer imi pare rau de tot ce spui ca se petrece, dar cum am intuit exceptionalitatea gandirii tale (din primele randuri pe care ti le-am citit) sunt convinsa ca vei ajunge acolo unde iti doresti.

Lasă un comentariu