de toate, ieftin

Ia-mă nene prin Europa, te rog… Episodul I: Expozițiunea și Incipitul sau despre cum Occidentul e încă inaccesibil celor strâmtorați

Notă explicativă: Faptele ce urmează a fi citite au avut loc între 31 august și 16 septembrie, perioadă în care doi fraieri (eu și încă unul) au plecat să vadă Vestul. Am decis să-mi scriu peripețiile aici pentru a nu fi nevoit să repovestesc prietenilor din redacție toate amănuntele amuzante (dar mai mult penibile și jenante) ale călătoriei. Sper ca prostia de care dau dovadă personagiile principale ale povestirii să nu provoace o comoție simțului dumnevoastră comun. Cei ce au mai ieșit din țară (făcând sau nu autostopul) și au trecut prin țările cu pricina nu vor fi deloc impresionați. Toate dialogurile sunt reamintite, așa că în general nu am citate exacte, dar cam pe-acolo se învârtea discuția, cel puțin dinspre partea mea.

Toată povestea începe prin august când prietenul meu Nicolai și cu mine plănuiam o excursie prin Europa. Plănuiam e cam mult spus pentru că în afară de traseu nu prea ne-am gândit înainte. Inițial era vorba să zburăm cu un avion low-cost la Milano și de acolo să o luăm cu stopul prin varii orașe până la Roma, de unde să ne întoarcem tot cu avionul. Așa, o mini-eneidă, dacă tot ne tragem din traci. Problema era cu zborul încolo. Aparent perioada de la mijlocul lui august până la mijlocul lui septembrie îi super-sezonul zborurilor prin Europa, biletele având prețuri de la 50-70 până la 300+ euro. Având asta în vedere i-am propus partenerului de drum să mergem cu stopul încolo, ocazie cu care vedeam Ungaria și Austria. Astfel că ne-am luat doar bilete de întoarcere de la Roma cu 13 euro. Ne-am scos harta cu traseul la imprimantă de pe Google maps. Bagajul nostru era format din niște haine, doi saci de dormit, un cort (că nu ști niciodată unde ajungi) și multe conserve. Multe. Bugetul fiecăruia, cam 200 euro.

Din Reghin, de unde mă trag, am plecat joi seara la Târgu-Mureș pentru a dormi la iubita mea Denisa, care ne-a ajutat nespus de mult și căreia îi mulțumesc pentru toate câte le-a făcut pentru noi. Așa puteam porni dimineața devreme. Tâmpit de devreme. De fapt era mai degrabă noaptea târziu decât dimineața devreme. Ne-am trezit la 3 jumate și după niște pierdere de timp (prețios, gândeam eu) și un drum cu taxi-ul, la 4 jumate eram la margine de oraș cu semnul de Cluj în aer. Aerul era rece, noi adormiți, mașinile o raritate. După vreo două ore ne mutăm ceva mai încolo la un loc mai bun, mișcare pe care aveam să o repetăm de multe ori de-a lungul călătoriei. Motivul pentru care ne-am instalat așa devreme era pentru a ajunge la Cluj-Napoca până la 7 patrușcinci când aveam tren către Oradea. Eu, fiind mai naiv ca un pui de mâță, credeam că o să prânzim în Budapesta. Poate un prânz mai târziuț, da’ totuși. La 7 oprește unul cu o mașină de marfă. Numa’ că mergea la Turda. L-am întrebat dacă ne ia cu 10 lei. M-a luat gura pe dinainte pentru că mi-a dat impresia, prin fața lui surprinsă, că ne-ar fi luat și pe gratis. De la șoferul ăsta am învățat să nu mă mai iau după șoferi ca ăsta când vine vorba de direcții. Ne-a lăsat undeva pe A3, la doi kilometri de Turda. Ne-o arătat direcția către Cluj – 56km. Problema era că nu mergea nici o mașină pe-acolo și că era un drum mai scurt pe-aproape – 38km. Noi am văzut asta, însă el era șofer. Dacă el nu știa, atunci cine? Ne-am luat pe jos până în puctul doi.

1. Unde ne-o lăsat. 2. Pustiu rutier. 3. De unde ne-o luat în cele din urmă.

NU trecea nimic pe-acolo și nici nu aveam unde sta fiind o șosea în buricul pustiului. Așa că după aproape o oră eram în același loc unde ne-o lăsat. Am mers în direcția cealaltă și după mai puțin de o oră ne-o luat unul cu o mașină bună. Tipu lucra la o bancă și nu contenea să se mire cum de-am plecat noi așa teleleu fără un plan bine pus la punct. Cred că de ciudă pentru că de la el am învățat că acuma-i momentu’ de aventuri. Dup-aia îți găsești de lucru și îți găsești una care îți trage un copil și gata. Şi după aia nu că n-ai putea, da’ nu mai mergi tu. Ne-o întrebat dacă suntem cu fotbalul și ne-o mărturisit că el de fiecare dată când merge în vreun oraș mare european primul lucru pe care îl face e să se ducă să vadă stadionul. Oricum tipul o fost de treabă și ne-o lăsat în Cluj sus în Zorilor de unde trebuia să luăm autobuzul până la marginea orașului. În momentul în care am ajuns în stație autobuzul tocmai pleca, așa că am mai stat o jumătate de oră degeaba (ceea ce în partea asta a călătoriei mi se părea foarte mult). Locul unde făceam stopul către Oradea era chiar la marginea șoselei cu trafic intens și lipsită de umbră. În timp ce stăteam jos așteptându-mi rândul la ținut semnul, am văzut la picioarele mele o doză de suc turtită în asfaltul fierbinte, devenită una cu șoseaua. Şi în mintea mea: Dacă mai stăm mult aici, așa ajungem și noi.

După vreo jumate de oră oprește unu tot cu marfă. Ducea ceva kerosen sau nu știu, în orice caz ceva inflamabil. De la șoferul ăsta am învățat ceva ce știam deja: nu-ți pune boarfele în mașină înainte să negociezi prețul. Asta o știam, că era ceva evident, da’ omu pân’ nu se arde nu pricepe. El voia 30 de lei. Noi ne uitam tâmpiți unu la altu. Am zis că și așa am pierdut vremea. 20 de lei. El: 25. Noi: 20. El: Da acuma ne zgârcim la 5 lei? de parcă el nu tot de aceiași 5 lei ținea cu dinții… Am zis bine și în mintea mea: Fira-i tu să… Tipu’ era șofer clasa întâi, avea și ochelari de soare și tot. Nu i-am văzut ochii niciodată. O început să ne zică că de lua oameni așa temeinic pe segmente, de aici pân’ acolo, de acolo până nu știu unde făcea mai mulți bani, de parcă ne făcea o favoare. Tipu’ avea și radio din acela de comunicat între șoferi, așa că am avut neașteptata plăcere de a-mi avea urechile gâdilate de limbajul mereu înflorat al tiriștilor din jurul nostru. Singurele cuvinte pe care le-a schimbat cu noi erau menite să ne semnaleze prezența pe trotuare a diferite tinere femei, în ideea că am vrea noi, las’ că știe el. Partea pe care tipu’ a uitat să ne-o pomenească când își negocia regescul tarif era că nu mergea practic în urbea Oradei, ci undeva la margine, la METRO, într-o zonă amorțită a orașului. Nicu mi-o zis că părea cam trist când i-o dat banii. Banditu’ naib… Din nou stația de autobuz era în plin soare, autobuzul venea peste o jumătate de oră și casă de bilete – nicăieri.

Redactorul nostru șef-de-șef, Valeriu, ne aștepta în centru în stația X. Problema era că stația mai avea și alt nume, Y. Şi un nume de la instituția de lângă, XYZ. Nu că ar fi contat pentru că din autobuz, dacă stai în picioare, nu vezi nici-un nume la vreo stație. Așa că mă uitam după el, care ne aștepta… pe partea cealaltă a drumului la umbră. După ce-am făcut turul centrului, ne întorceam de unde am venit. Am zis să coborâm. L-am sunat și i-am zis unde suntem, însă el nici nu auzise de stația cu pricina. Așa că am luat-o ca aborigenii de-a lungul Crișului până ne-am întâlnit. Ne-am răcorit cu o bere la o terasă și cu niște apă ne-am spălat la baie, după care am luat-o către margine de oraș unde am ajuns la ora 17:00. Şi eu care credeam că în cel mai rău caz acuma ajungeam la Budapesta. Dacă nu ne lua nimeni până la noapte, Valeriu ne-a invitat la el.

Erau doar câțiva kilometri până la vamă. Am fi mers pe jos de ne-ar fi lăsat să trecem așa plimbându-ne. Pe foaie am scris HU. Nu voiam decât să ajungem în Ungaria și după aceea ne-am fi descurcat noi. Dar nu. La un moment dat o oprit unul cu o mașină mică plină cu boarfe și familie. Ne cerea 5000 de forinți de fiecare până la Budapesta. Noi nici nu aveam habar cât venea asta. Am zis nu, nu avem atât. Oricum unde ne mai băga și pe noi? Cică mai era o mașină cu ei. Dup-aia: Bine măi, hai 150 RON pentru amândoi. Aveam să aflăm după aceea că era același lucru cu prima lui ofertă. N-aveam dom’le atâția bani de dat pe un stop. Fraieru’ nici n-o observat că mașina de-o aștepta o trecut pe lângă. Tot stând acolo ne-am terminat și sandwich-urile de ni le-o pus Denisa. Apoi o venit trei fete cu un semn pe care scria tot HU. Le-o ridicat cineva după 5 minute. Una dintre ele se uita compătimitor la noi. De-ar fi știut de cât timp stăm… În cele din urmă la 19:20 oprește unul cu o mașină foarte bună pe care îl întreb dacă ne ia pe gratis, la care el mirat: Da’ cum altfel? Parcă lucrurile luau o întorsătură bună. Parcă.

_______________
Episoadele ulterioare:

2. Până la Budapesta sau O lecție în orientalistică
3. Începutul adevăratei Europe sau despre cum Budapesta are o singura stradă 
4. La marginea Vienei sau despre cum . . .   mama lor de austrieci 



2 comentarii la articolul „Ia-mă nene prin Europa, te rog… Episodul I: Expozițiunea și Incipitul sau despre cum Occidentul e încă inaccesibil celor strâmtorați“

  1. Nimic nu te mai întreb, da’ nimic!

  2. Nu mă pot abține să menționez că faza cu tracii era ironie – cine-știe ce revelații naționaliste mai suferă unii, dacă fac clic pe linkul tău.

Lasă un comentariu