de toate, ieftin

Despre sărbători, la români

Se spune că Pușkin ar fi remarcat la un moment dat că pentru unii viața, e ca un șir nesfârșit de mese. Presupun că vacanța ce-a trecut a fost, pentru unii cel puțin, ceva asemănător. Viața își urmează cursul și după Halloween vine Thanksgiving, așa cum după Ignat vine Crăciunul iar porcului sacrificat în cinstea nașterii Mântuitorului îi urmează mielul pascal, cu „pe“ mic. Toate sărbătorile noastre, mai ales cele ale noastre sunt presărate cu mâncăruri. Fie că-i ciocolata de Velăntainz, sau că-i porția de littles de ziua muncii, facem ce facem și sfârșim cu burta plină. Din motivul acesta (al iubirii noastre de mâncare) pare de necrezut faptul că pentru omul comun/obișnuit/simplu, unul dintre cele mai mari conflicte/confuzii ale epocii noastre nu ține nici de păreri divergente în  bioetică, nici de alegeri fraudate sau de războiul …(care o fi el), ci de opoziția dintre vegetarieni și cruzii mâncători (devoratori ar zice unii) de animale.

Totuși nu contează dacă ești vegetarian sau om normal, de sărbători, sărbătorești. Şi dată fiind divergența aceasta culinară de neconciliat trebuie să petrecem cu ceva care ne unește, și anume alcoolul. Fie sărbătoarea cât de mică, ești mai happy cu o berică. Așa că ne adunăm cu toții la o orgie a simțurilor* slabe, frații mai mici ai experienței senzoriale nemijlocite, gustul și mirosul. Iar dacă-i 1 mai, datorită boxelor de la Dacie, mai intră și auzul în acest melanj hedonistic îmbătător. Cred că ceea ce vreau să spun e că exagerăm. Întrecem atât limita bunului simț cât și pe cea a simțului comun. Adică întreci măsura, bei un quintal de țuică prefriptă și apoi te iei de ceafă cu amicu-to, asta mai înțelegem. Dar nu dai foc la brad (sau la casă, în general), așa, ca să pui la încercare vorbele băiatului de la Baumax și să vezi cât de ignifugă îi mocheta ai’ nouă.

 1 mai muncitoresc!

Totuși cred că partea preferată a tuturor în cadrul temporal al sărbătorilor de iarnă îl constituie două jocuri, asemănătoare în metodă, diferite în principii. Primul se numește „să ne ascundem de colindători”. În fiecare an, nu se știe cum, nu se știe când, niște cete pătrund cu abilitatea unor rozătoare în scară și procedează în a ne teroriza fonic, invaribil cu aceleași două colinde (Steaua sus răsare și Don Don). Tenacitatea și perseverența lor este însă de admirat, „Bă, ce-i al lor, i-al lor!”, cum ar veni. Nu contează dacă ai interfon cu parolă și cu scanare a retinei ei tot îi dau de capăt. Deja de la etajul 1 îi auzi, și-l dai pe Bănică mai încet să nu se prindă că te afli în prezent la domiciliu. Dar sunt unii, mai negri, mai mititei, (care în loc să dispară unul câte unul, ca-n carte, de fapt se-nmulțesc), și care beneficiază de un tupeu precoce și sună de mai multe ori, poate chiar încearcă clanța. Moment în care disimularea încetează și un membru de vază al familiei se ridică încruntat de la fotoliu, deschide ușa și începe a-i colinda el pe ei, însă cu mai puțină voioșie.

JOS DE LA POARTA RAIULUI CU VOI!

Al doilea fel în care ne distrăm constă mai degrabă într-o întrebare de baraj decât într-un joc. Întrebarea e: Îl lăsăm sau nu-l lăsăm pe Dom’ părinte în casă? De vreme ce cu toții ne aflăm buni creștini și de partea dreptei doxe în România, ar trebui să-i deschidem. Totuși dacă-i dezordine în casă sau o pușcat o țeavă, nu poți să-l primești că te faci de mândra minune. Dar dacă nu deschizi, apăi nici mâc nu faci, că te-aude. Ş-apăi iară-i de rușine. Şi dacă-l lași înăuntru, ilaritatea nu scade, nici pe departe.

În primul rând trebuie să-i dai bani acestui umil slujitor al Domnului. Pentru ca sfânta și dreapta Biserică să-ți treacă pragul (prin reprezentant) trebuie să-i dai din preaplinul tău, ceea ce-i foarte normal, doară apa aia nu se sfințește de la sine. În al doilea rând trebuie să-i dai de băut și (nu)preasfinției sale și fratelui său de cruce. De fapt partea mai tristă e de partea lor fiindcă trebuie să primească de la toată lumea, fie chiar și numai de politețe. Şi trebuie să fie vin, „doară nu-i dai bere la popa”. În al treilea și cel din urmă rând, tot ritualul mustește de un păgânism anteistoric. Mic exercițiu de imaginație: Vine la dumneata la uș…Nu. De fapt apare la dumneata la ușă, un șaman, în straie de ceremonie, împreună cu ucenicul său laic. Apoi luând un mănunchi de ierburi începe a-ți purifica căminul, stropindu-l, de fapt, îmbibându-l cu prezența zeului protector și în același timp securizându-l împotriva spiritelor (sau duhurilor) necurate.

Primiți cu crucea?

*oricum teoria cum că omul beneficiază doar de 5 simțuri nu prea mai stă-n picioare. Aflați mai multe despre superputerile noastre, și nu de oriunde, ci de la cei mai în domeniu (indiferent de domeniu) wikipedia și harvard.



2 comentarii la articolul „Despre sărbători, la români“

  1. Bune observatiile :)

  2. Edina Lapastica supposed to have been born wihitn 1936, roughly she is frequently told. Having a love of seat shoes, an accumulation of worn-out Dion & the actual Belmonts vinyl, as well as dreams of the come back associated with sock hops, she gets a knack regarding discovering forgotten narratives which now reside in flea markets and also second-hand shops. These types of discoveries often act as starting points in her own work, of which combines fiber-based procedures and meticulous animation in order to focus on the value of labour and sincere objectives. She will finish the Cleveland Company of Art in-may having a BFA in Incorporated Media.

Lasă un comentariu