roata morariului

Alice în lanțuri semnificante

Pe data de 5 aprilie s-au împlinit zece ani de la moartea fostului solist vocal al formației Alice in Chains, Layne Staley. Pentru a-l comemora m-am decis să dedic articolul de față interpretării unei piese a formației.

Pot preciza de pe acum că acea Alice cu care veți face cunoștință este mai mult a lui American McGee decât a lui Lewis Carroll.

Am ales piesa intitulată Nutshell. Nu am ales această melodie fiindcă este printre cele mai cunoscute, ci pentru că după o scurtă analiză am ajuns să cred că singura interpretare demnă de ea este una kantiană și, prin extensie, psihanalitică. Ba mai mult, o astfel de interpretare explică foarte multe lucruri despre formație și mi se pare esențială în înțelegerea întregii sale opere.

Titlul piesei este primul lucru care încurajează interpretarea aleasă. Nutshell [coajă de nucă] indică spre expresia „in a nutshell“ adică prezentat pe scurt. Cei familiarizați cu cartea The Universe in a Nutshell scrisă de Stephen Hawking poate că au o idee mai bună asupra posibilelei generalități denotate de termen. Dar cred ca sunt importante și motivele pentru care piesa nu se numește „In a Nutshell“, ci doar „Nutshell“, lăsându-le la o parte pe cele fonetice. Important este că piesa nu numai că prezintă ceva „pe scurt“, ci și faptul că ceea ce este prezentat este dincolo de coajă, de învelișul accesibil oricui.

Acum, să trecem la versuri…

We chase misprinted lies
We face the path of time

Primul lucru care trebuie subliniat aici este pluralul persoanei I [We]. Așadar, noi urmărim (în sensul de a alerga după ceva, de a face din ceva un scop) [chase] minciuni tipărite greșit [misprinted lies]. După părerea mea acele minciuni sunt minciuni tocmai pentru că sunt „greșeli de tipar“, versul referindu-se la diferența dintre ceea ce credem noi că dorim (fie că e vorba de un măr sau de o femeie) și ceea ce dorim de fapt, transcendentalul la care nu avem acces, ceea ce am pierdut deși n-am avut niciodată: Mărul în sine, Femeia în sine, etc. Manifestările acestei dorințe transcendentale sunt greșeli de reprezentare față de obiectul transcendental al dorinței și, în acest sens, ele sunt minciuni. Asta nu înseamnă că nu au nicio legătură cu transcendentalul, întrucât noi deducem indirect transcendentalul din manifestările sale (dorința față de un anumit măr sau față de o anumită femeie), prin retroiecție.

Apoi, noi „înfruntăm“ [face] „calea timpului“ [the path of time], și nu o parcurgem doar, tocmai pentru că aceasta ne indică faptul menționat în versul precedent. Această „dezvăluire“ a transcendentalului poate avea însă loc în mod mult mai periculos decât, de exemplu, realizarea de către un Don Juan a faptului că aleargă după o fantasmă. Indiferent că e vorba de decompensările unui psihotic sau de ritualurile efectuate de un nevrotic obsesional, toate manifestările inconștientului se petrec în momente de timp, după trecerea cărora bolnavul atestă faptul că nu s-a putut controla (în feluri diferite, evident). Dar cel mai important lucru aici este distanța dintre originea bolii psihice și manifestările ei. Conform psihanalizei, copilăria joacă un rol esențial în dezvoltarea sau evitarea unor boli psihice, dar bolile se manifestă adesea la adulți și adolescenți, nu la copiii.

And yet I fight
And yet I fight
This battle all alone
No one to cry to
No place to call home

Repetarea primului vers permite sesizarea structurii piesei. Trecerea de la acel „noi“ [We], subiectul gramatical al primelor două versuri, la „eu“ [I] se face prin „și totuși“ [And yet]. Așadar, deși noi suntem cu toții afectați, fiecare trebuie să „lupte această bătălie“[ fight / This battle] „de unul singur“ [all alone]. Descrierea este accentuată de expresia, destul de comună, „all alone“ compusă din „toți“ [all] și „alone“ [singur]. Următoarele versuri sunt o explicitare a acestui fapt: este atestată distanța de nedepșit între două conștiințe respectiv distanța de nedepășit între om și lume (și imposibilitatea de a te simți cât mai acasă în lume, pentru unii motivul existenței filosofiei).

My gift of self is raped
My privacy is raked

În momentul realizării existenței transcendentalului și a inconștientului, respectiv imposibilitatea reducerii sufletului la intelect, „darul de sine“ [gift of self] este „violat“ [raped]. Nu este pus la îndoială, denigrat sau anulat, ci violat, precum în cazul decompensărilor, incontrolabile, care smulg controlul din mâinile subiectului pentru momentul respectiv.

Tot în acest moment, „intimitatea“ [privacy] este cercetată (și pusă la îndoială) în profunzime, chiar violent [is raked].

And yet I find
And yet I find
Repeating in my head

If I can’t be my own
I’d feel better dead

Din nou se repetă un vers conținând sintagma „și totuși“ [And yet], iarăși cu referire la cele două versuri care îl precedă. Acum sintagma nu însoțește trecerea de la plural la singular, ci trecerea de la consecințele negative ale existenței inconștientului și transcendentalului la speranțele de independență față de acestea, exprimate tot în mod negativ.

Fiecare din aceste versuri ar indica spre o boală mentală: primele două versuri prin verbul „găsesc“ [find],  descriind ceva care survine de la sine, fără voia noastră, al treilea vers în totalitatea sa („repetându-se în capul meu“), interpretabil ca un simptom al unei nevroze obsesionale, iar ultimele două,  împreună, descriind cazul cel mai grav, o denegare aproape psihotică a inconștientului („Dacă nu pot să fiu al meu / M-aș simți mai bine mort“).

Nu cred însă că acesta este finalul adevărat al cântecului. Luate individual, aceste versuri descriu ce poate fi mai rău, dar luate ca o strofă spun ceva mult mai profund despre spiritul uman: în ciuda tuturor potențialelor suferințe cauzate de această divizare a psihicului uman și a incompletitudinii omului, persistă dorința reîntregirii conștiinței, chiar dacă nu poate fi îndeplinită în această viață. Eventual, putem specula că și această dorința ar surveni datorită transcendentalului și de aceea este „găsită“ repetându-se (în psihanaliză, eșecurile se repetă tocmai pentru că sunt eșecuri). Şi oricum, fie vorba între noi (cei care fugim după greșeli de tipar mincinoase și înfruntăm calea timpului), parcă nu-i chiar așa rău transcendentalul acesta dacă nu facem abstracție de experiența sublimului, de iubirea pe care o permite acea distanță de neparcurs sau de ideile pe care ni le dăruiește inconștientul spontan uneori, printre altele…

Aruncând o privire asupra coperții albumului realizăm că un lucru este cert, indiferent dacă vedem în privirea băiețelului tristețe sau speranță, măcar acum știm ce observă în borcanul cu muște [Jar of flies]:

We chase misprinted lies / We face the path of time…

În concluzie, cred că această interpretare ne permite să înțelegem în ce lanțuri e ținută această Alice și de ce lumea explorată de ea este mai sumbră decât cea din cartea lui Lewis Carroll…

Acum mai rămâne un singur lucru de făcut… Ascultați, ascultați, ascultați!



Un comentariu la articolul „Alice în lanțuri semnificante“

  1. O foarte bun comentariu la Nutshell, cred ca partea logica ti-a reusit foarte bine, dar totusi cred ca Layne Staley a fost mult mai irational, ilogic, si-a pus sufletul in locul intelectului,

Lasă un comentariu