banda lui möbius

Calcul (a)sumar al transcendenței și al timpului

Întâmplarea (i.e. evenimentul) face ca, la data publicării acestui articol, eu să sărbătoresc deja Pasajul. Decalajul care se instituie între cele două dăți ale Paștelui mi se pare a fi de ordinul unui retard, unul în care cineva „se prinde“ mai târziu de fază. Acest retard flotant, căci apare în ficare an la altă dată și la alt cineva, surprinde comunitățile care, pătrunse de același Spirit, doresc să manifeste în comun legătura dintre ei. Diferența, care face de neînțeles rațiunea sărbătorii, este o transcriere în viața noastră a raportului puțin similar pe care îl întreținem, fiecare sub crucea confesiunilor noastre, cu timpul și cu transcendența. Justificările auto-rit-(t)are ale capilor bisericești sunt și ele din specia astro-fizicii, asta dacă vedeți similitudinile acestui domeniu cu acela al celuia care vă depășește. Vă trimit la wikipedia ca să aflați ce drăcovenii ar trebui să însușiți pentru a înțelege convenționalismul teologic.

Până când veți ajunge și dvs. la mormântul gol (căci Învierea/pasajul/faza ne scapă), ca să vedeți invizibilul de să vă vină să credeți, împărtășesc neîmpărățind viziuni strict subiective și nedocumentate asupra diferențelor care nu permit, prin definiție, consensul dintre ortodoxie și catolicism. Deși nu multă lume știe că sunt romano-catolică, toată lumea are impresia ca sunt… mi se spune adesea… și nu înțeleg de ce. Ai zice că îți trebuie un spirit fin ca să descoperi profilul psihologic al religiilor, dar mă îndoiesc că există așa ceva. Ştiu că aceste două confesiuni își teritorizează (prin comunități) argumentele legate de transcendență prin atacuri la adresa „greșelilor dogmatice“. De exemplu, ortodocșii nu cred că Sf. Duh ar fi din Tată și Fiu, ci purcede de la Tatăl și este trimis în lume prin Fiu. Astfel de chestiuni care țin de economia divină și de care, sincer, habar n-avem, ne proiectează mai degrabă în iluzii transcendentale decât în dispute legate de adevăr. Or, dogma nu poate fi, din principiu, falsificată; adică ori e adevărată ori nu e deloc, până într-acolo încât, dacă există o singură lipsă de acord, acela despre care vorbim nu e Dumnezeu… Departe de a cunoaște conținutul doctrinar al celor două confesiuni, ține de o evidență în discurs/predică să putem înțelege la ce se raportează fiecare atunci când vorbește despre transcendență. Catolicismul, filosofic prin nerecunoașterea acestui lucru, se ocupă cu determinarea statutului transcendenței, adică al locului care îi revine (mai tot timpul ca neloc, gol) ca universal. E, în mare parte, mișcarea analogică a demersului filosofic căci, pentru a da un exemplu cât de simplu, în filosofie nu e necesar să știi logică, dar e obligatoriu să știi la ce folosește logica, care îi sunt mizele și implicațiile, rolul și toate statutele care decurg din posesia ei. Comparativ, dar neexhausiv, ortodoxia se interesează de transcendență așa cum este ea, pur și simplu, ca fiind-esențial, ridicându-și privirea la cer într-o calmă împăcare cu lumea. Întotdeauna voi considera ortodocșii cei mai fericiți, și nu din cauza unei ignoranțe inocente, ci pentru că ei reușesc să realizeze acea sinteză a priori între ei și tăcerea celui de sus, sinteză fără de care nicio verbalizare analogică nu ar putea convinge.

Așa încât, deși toți împărtășim aceeași speranță, agitația verbalizantă a catolicismului și luxul calmului ortodox fac să suportăm cu totul altfel timpul sau, mai bine zis, ca timpul să ne suporte altfel. Se poate că istoria descrie cel mai bine acest lucru, având în vedere tot ceea ce s-a întâmplat în sânul Bisericii. Marcată de scindare și scansiuni, catolicismul își găsește justificarea numai pentru că au existat re-formați, adică cei care și-au reevaluat statutul în privința transcendenței. Dacă aceasta este o atitudine sănătoasă, o pot spune doar burghezii intelectuali și, poate, psihanaliștii. Dar ortodocșii, constanți în arhaic, ca să spun așa, trăiesc în adevăr pentru că nu au cunoscut eșec. Umblă mai sigur pe pământ. Timpul catolic și timpul ortodox nu este, deci, același. Nu din cauza unor legi astro-fizice (folosite poate doar ca pretext și substrat), ci pentru că el este ocupat cu alt ceva. Cred că ortodocșii se roagă mai mult (deci, vertical), iar catolicii se implică mai mult (deci, orizontal). Ar fi imposibil să se cadă de acord asupra timpului, astfel încât să putem sărbătorii un Paște împreună (nu altfel decât printr-o fericită greșeală), căci ficare înțelege altceva atunci când vede mormântul gol. Dar nu știu ce. Singurul lucru care amintește de unitatea confesiunilor este numai dorința comunității de a se raporta la același nume „creștin“. Ţine, zic eu, de adevărata economie a divinului să nu lase acest lucru să se înfăptuiască, căci numai așa se poate relansa dorința în diferența diferențiatoare dintre cele două timpuri. Timpul gol al catolicilor, singurul pe care îl știu și, poate, timpul plin (plenar) al ortodocșilor, dar plin de ceea ce contează: sens.



2 comentarii la articolul „Calcul (a)sumar al transcendenței și al timpului“

  1. Ma tem ca nici-unii nu-si dau seama ca si golul si sensul pot “venii” doar din mortalitate…

    Ne-murirea, imortalitatea (si prin urmare invierea) nu pot avea legatura cu sensul… Ca si atotstiinta etc.

  2. De ce? Ce sens are sa te nasti si sa putrezesti ?

Lasă un comentariu