alteritatea sa regală

Puțin despre concepția tarskiană a adevărului…

Ca oameni, catalogăm, aruncăm cu afirmații în stânga și în dreapta, ne modificăm acele afirmații, le verificăm, răsverificăm… și? Ajungem la o concluzie, oare?… dar, stați, concluzia nu e tot afirmație… și haideți s-o luăm de la capăt. Sisif era mic copil pe langa noi, cei de azi…

Din vasta gamă a problemelor, nesiguranțelor, incertitudinilor umane… să discutăm despre adevăr, astăzi (mă voi limita la o analiză logică a conceptului care are ca temelie concepția tarskiană).

Logic vorbind, predicatul „adevărat“ este utilizat în raport cu enunțurile declarative, tratate ca „obiecte“ logice. (În fond, suntem Oameni, cea mai dezvoltată și – conjuncție infinită de adjective la superlativ– dintre speciile care populează Pamântul, avem dreptul să uzăm de orice din jurul nostru ca obiecte, mai puțin de semenii noștrii; zice-se)

Linia aristotelică a cercetării adevărului pornește de la definiția (adevărului) dată în Metafizica: „To say of what is that it is not, or of what is not that it is, is false, while to say of what is that it is, or of what is not that it is not, is true“. Având ca bază această definiție, se consolidează concepția clasică sau semantică a adevărului. Pornind de la aceasta (și parafrazându-l pe Tarski):

↑ „Zăpada este albă“ este fals, dacă și numai dacă zăpada nu este albă.
> „Zăpada este albă“ este adevărat, dacă și numai dacă zăpada este albă.

Schema tarskiană a adevărului ar fi, deci, (T): „S“ este adevărat, dacă și numai dacă S. Primul „S“ îl vom interpreta ca fiind numele enunțului, iar al doilea – enunțul în sine. Frumos ar fi dacă am rezolva atât de simplu problema adevărului, dar aceasta este, spune Tarski, doar o definiție particulară a adevărului, una generală ar fi formată dintr-o conjuncție infinită de expresii (de acest gen) adaptate fiecărei propoziții din cadrul unei limbi. Pentru că suntem oameni, deci limitați, conjuncția infinita este imposibil de realizat. Tarski caută o definiție corectă din punct de vedere material și adecvată din punct de vedere formal, conjuncția infinită respectă aceste două clauze… dar este irealizabilă. Două piedici stau în realizarea ei: pe prima am enumerat-o deja, infinitatea propozițiilor din cadrul unei limbi (adică un fel mai frumos de a zice, defapt, limitarea omului) și antinomiile (limitarea omului part 2).

Antinomia mincinosului ar putea fi redată astfel: (P): Această propoziție nu este adevărată.

Dacă presupunem că P este adevărată, deci, P nu este adevărată, conchidem (conform formulei valide: (p→~p)→~p) că P nu este adevărată.

Dacă presupunem că P nu este adevărată (în speranța deșartă că vom ajunge la o finalitate acceptabilă), deci că P este adevărată, deducem (schema validă în acest caz este (~p→p)→p) că P este adevărată.

Prin urmare, paradoxul constă în faptul că din asumpția adevărului propoziției ajungem la falsitatea acesteia și invers.

Deși are posibilitatea de a bagateliza paradoxurile sau de a le considera esențiale evoluției în cunoaștere (două posibilități de abordare a paradoxurilor), Tarski decide că va aborda paradoxurile pornind de la izvoarele acestora, cu speranța că va reuși să le excludă.

Sursa principală a antinomiilor este reprezentată de caracterul universal al limbilor. Limba comună conține mijloace nu doar pentru exprimarea enunțurilor, adică enunțuri și termeni, dar și nume pentru respectivele enunțuri și termeni semantici. Prin urmare, într-un limbaj închis din punct de vedere semantic, pentru orice enunț din limba naturală se poate formula un altul cu privire la adevărul sau falsitatea primului, utilizând același limbaj. Chiar mai mult decât atât, se pot formula enunțuri autoreferențiale – care afirmă propria valoare de adevăr – precum în paradoxul mincinosului.

Tarski iese din acest impas prin utilizarea a două limbaje. Limbajul-obiect, sau limbajul despre care se discută, respectiv meta limbajul, limbajul în care se discută. Meta limbajul, o spune numele, este mai mult decât limbajul-obiect, pe care îl conține ca parte a sa. Mai conține nume pentru expresiile limbajului-obiect, termeni necesari pentru examinarea însușirilor limbajului despre care se discută. Pentru a putea realiza râvnita definiție a adevărului în meta limbaj, trebuie ca acesta să fie esențial mai bogat din punct de vedere logic.

Toate bune și frumoase, acum ar trebui să putem realiza definiția adevărului, după schema (T), deja cunoscută, dar conjuncția infinită încă ne împiedică… prin urmare, deducem că o definiție formală este imposibil de realizat, dar putem realiza una inductivă, sau una pornind de la conceptul satisfiabilității.

Prin urmare, lovindu-ne de piedici (limite ale gândirii noastre de ființe superioare) suntem incapabili să formulăm o definiție corectă formal și adecvată material a unuia dintre cele mai uzate concepte. O scoatem, totuși, la capăt, doar suntem Oameni și obținem o finalitate intermediară, pe care, poate cândva o vom depăși, căci ne putem autodepași, dar nu putem depăși Totul.



Un comentariu la articolul „Puțin despre concepția tarskiană a adevărului…“

  1. [...] atunci când spui că îți place filosofia cazi, de la gând până la afirmație, în paradoxul mincinosului. Nu este de mirare, în consecință, că numai felul în care nu putem scrie nimic este [...]

Lasă un comentariu