banda lui möbius

Cum a ajuns pornografia mai reală decât mustața bunicii

Îmi vine tot mai greu să-i recunosc pe oameni după fotografiile lor. Mă uit, chipurile, toate fețele surprind expresii… Te uiți direct în lentila aparatului, ți se vede nasul roșu și buzele crăpate, ca să mă prind că ești răcit. Asta nu e nici măcar clișeu, dar e ceva structural…

Mă întreb cum e să stai în fața monitorului după ce ți-ai făcut doișpe poze în aceeași poziție, ca să o alegi pe aia una care să transmită ceva, ceva ce trebuie să se vadă din/la/pe tine, prin ochii tăi. ŞOChezi ca un comutator. Nimeni nu te-a mai văzut așa! În marE parte pentru că nu arăți așa! Dar fie, de dragul artei.

Uitați-vă la picturile lui Boldini.

Femeia frumoasă nu vrea o fotografie artistică, vrea o fotografie în care să se confirme ideea că e o femeie frumoasă (îl parafrazez pe Eco). Şochează prin utilizarea unor efecte, se oferă dorinței. Se salvează prin aceea că nu poate fi decât privită… Nu vreau să mint. Mă uit la câteva fotografii mai vechi cu mine, mă gândesc la cum apar. Ştiu că aparatul pune imperativul schimbării de atitudine. Ştiu că reprezentarea e falsă din principiu. Purced, așadar, la analiză stilistică și le compar cu amintirile pe care le am despre ceea ce credem că sunt când credeam că arăt așa… Aici nu sunt decât pozele în care suport. Adevărul este că nu pot descoperi o fărâmă din gesturile pe care le fac de obicei. Nu am fotografii așa-zis „spontane“… sau cel puțin nu le-am păstrat.

M-a făcut să mă gândesc că nu le-am șters, pe astea în care arăt „bine“, pentru că sunt conforme structurilor „morale“ ale fotografiei. Îmi vine realmente greu să îi recunosc pe oameni în poze, pentru că în locul chipurilor sunt surprinse niște „stileme“ (tot Eco) structurate, bine definite, care fac acum modă, apoi se transformă în gesturi și fac o minciună așa de mare că nu poți să nu o crezi. Ici un zâmbet larg, colo degete lungi trecute prin păr. Şi oamenii se uită și le place nu pentru că n-ar fi văzut femeie frumoasă în viața lor, ci pentru că se bucură de proprietățile structurale ale expresiei, care nu este decât o comunicare stilizată și recunoscută.

Încurajez profund lectura unor reviste provocatoare, sunt realizate prin recurgerea la o simbologie imediat înțeleasă de privitor. Banalizează emoțiile estetice prin însuși faptul că arată fățiș ceea ce este de împrumut, cu un fin simț al umorului, ca să te pună în regulă cu propria-ți conștiință. Inteligente și plăcute, aceste reviste nu pun pe seama mesajului intenția, căci aceasta din urmă era deja cu mult anterioară. Ca experiență, e mai sinceră decât propria-ți barare  și repetare fenomenală în pixeli, măcar că trece prin „alteritate“. Mă gândesc la lumea noastră narcisică și o dojenesc, nu pentru că e așa, ci pentru că nu e deloc. Căci nimeni nu se place atât de mult încât să nu fie serios-stilematizat în reprezetările lui, să nu aibă intenția unui mesaj. Vă rog, uitați-vă și la mine.



3 comentarii la articolul „Cum a ajuns pornografia mai reală decât mustața bunicii“

  1. Vreau să adaug, cu riscul de a supăra prin invocarea unor „repere“, un relevant citat din Pleșu (din Jurnalul de la Tescani):

    „Cine n-a pozat niciodată unui artist, nu știe ce-nseamnă să fii privit.“

    În al doilea rând, nu mi-e clar dacă e „simbologie“ sau „simbolistică“. Și asta e, cred, asemeni confuziei pe care mulți o fac între psihic și psihologic („a suferit afecțiuni psihologice“). Desigur că, orice intră în categorie (cea de „afecțiune“ în exemplul meu) și iese din normă poate fi sesizat numai cu ochelarii „teoriei“. Putem vorbi pe tema asta (vastă).

  2. Îți mulțumesc Valeriu pentru comentariu.
    Te rog să mă ierți, nu am confundat termenii, sunt aleși după criteriul pe care tu însuți îl enunți. Cred că simbologia se potrivește mai bine contextului pentru că, spre deosebire de simbolistică, lasă loc reiterării, tocmai ceea ce încercam să spun: anume că gesturile noastre sunt simbologice în fotografii deoarece nu trimit la „principiu“, nici măcar la afect, ci, făcând oarecum contrabandă „istorisistă“ cu simbolul, îl prezintă la mâna a treia.
    Sunt de acord că privirea (in-sistentă, aș zice) instituie același lac de „naturalețe“, care poate ești „tu“ fără „natură“ sau mai știu eu ce…(dacă pot să cred că la asta te-ai referit când invocai artistul); nu sunt de acord cu aceea ca privitorul să fii tot tu.

  3. Mă întreb dacă tu ai pus un E mare în mare :) ) sună cam tarE.

Lasă un comentariu