doi câini andaluzi

Dalí Dalílei

Vă scriu și în acest moment pot spune că Artaud îmi suflă în ceafă. Trebuie doar să-mi întorc capul ca să-i văd privirea neîndurătoare. Şi ce-mi spune acea privire – nimic altceva decât Am venit să te învăț să mori. Mă gândesc, cred, presupun că poate întocmai asta încearcă să facă suprarealismul, anume el vine să ne pregătească pentru moarte, nu în sensul că ne evidențiază constant propria mortalitate – nu vrea să ne trimită într-o stare de depresie infantilă în care orice am face e eclipsat (și poate că evidențiază în același timp) de faptul că viața e prea scurtă, că nu e de ajuns și așa ajung să-mi deplâng propria condiție în timp ce o irosesc, ci se încearcă trezirea la conștiință, deci la viață, trezirea din cotidianitate, printr-un șoc care forțează acceptarea propriei condiții. Desigur că nu trestricționez întreaga însemnătate a suprarealismului la o chemare, ci, mai degrabă, încerc să adaug o nouă paralelă la cele deja existente.

Noi am venit să te învățăm să mori e de fapt noi am venit să te readucem la viață, noi vrem să-ți arătăm condiția ta, să te forțăm să o accepți pentru că numai așa poți să mai trăiești. Noi te pregătim pentru moarte, deci te ajutăm să trăiești, îți dezvăluim înjosirea, condiția, mizeria, mecanismele gândirii și, mai ales, sexualitatea…. ne cultivăm simptomele până la venerare pentru a ajunge la însăși fibra umană. Provocăm pentru a dezbrăca, vrem să te înfățișăm așa cum ești ori asta nu va fi niciodată posibil direct, ci doar, după vorba marelui Dalí, prin analogie. Aici se face separarea între cei superficiali și cei, să spunem, mai profunzi. Sau, mai mult, chiar aici se face trecerea de la superficial la adânc, la ceva ce poate fi caracterizat drept dezvăluitor.

Pe firul acesta, începând prin a fi izgoniți, după care adorați și din nou izgoniți, suprarealiștii pregătesc terenul pentru posibilitatea existenței prin redarea brută a analogiilor, refuzul de a le prelucra trebuie să evidențieze asocierea pură – o lasă liberă, dezvăluită, descotorosită de toate accentele și înfrumusețările care i se pot aduce. Se cultivă simptomul în cea mai pură formă, presimțirea, dorința. Lumea devine un delir încoronat de refuzul dorinței. Lumea e întretăiată de un hazard de analogii, cornul de rinocer e forma perfectă ce stă la baza unui tablou de Vermeer sau a unei flori, forma care compune brațul fecioarei Maria; mișcările muștelor de pe propriul corp devin analoage mișcării ideilor în propria minte, iar modul în care cafeaua vărsată pe cămașă se lipește de corp provoacă revelații. Așa că, îmi pare că aici, tocmai în încheiere, trebuie citat acel care a reușit să salveze dorința și prin ea și pictura:

„Încă de la începuturile divine ale nemuritoarei Elade, grecii au făcut din spaima de spațiu și de timp, din zeii psihologici și din sublimele neliniști tragice ale sufletului omenesc un întreg antropomorfism mitologic. În linia tradiției lor, Dalí nu e mulțumit decât atunci când, din spaima de spațiu, de timp și din trăirile cuantificate ale sufletului, reușește să realizeze o brânză! O brânză mistică, divină!“  (S. DALÍ)*

 

* Salvador DALÍ, „Jurnalul unui geniu“, pag. 178, ed. Humanitas, 2009



Un comentariu la articolul „Dalí Dalílei“

  1. Inspiră-expiră! Îți amintești? Cam așa ceva.
    Acum e acum. Acum e acum. Acum. Acum. Eu.
    E tare când îți dai seama. De obicei nu durează mult. A fost doar o perioadă a umanității la care noi ne uităm gură-cască.

Lasă un comentariu