gânduri des-fătate

Despre amintiri

Stăteam într-o zi la povești cu mine însămi și, din vorbă-n vorbă, după ce mi-am criticat și lăudat oamenii cu care-am intrat în contact în ultima vreme, am ajuns la amintiri. Şi-am început să mă plimb aleator prin memorie, aducându-mi în fața ochilor pasaje vechi, noi, unele uitate, unele ne-mai-amintite până acum. Probabil pentru că de data asta eram mai bine ancorată în prezent și pentru că nu aveam niciun ascultător pe care să încerc să-l duc în trecutul meu, făcându-i mai apetisante povestirile, am reușit să fiu mai atentă la senzațiile ce-mi străbăteau firea sub imboldul amintirilor.

Amintindu-mi râsul, nu mi-a stârnit râs, ci doar o emoție caldă și un fel de recunoștință pentru oamenii și pentru conjunctura care-a permis acele râsete.Am trăit și în tristețe, așa că, aducându-mi aminte de ea, nu pot să nu observ că de fiecare dată se prezintă mai romanțată, mai dulce-amară decât a fost în clipa real trăită. Ceva ciudat se-ntâmplă cu gravitația, la tristețe: îmi pare că din centrul pământului mi s-aruncat un laț pe gât, care se strânge-ncet dar constant, mă cocoșez și mă-ntreb de ce nu se cască o dată hăul ăla despre care vorbește toată lumea, ca să nu mai fiu nevoită să suport presiunea céea mare. Ştim cu toții că de la tristețe la furie nu-i cale lungă, însă amintindu-mă furioasă, mă pomenesc râzând. Doamne, cât de caraghios e omul prins în chingile furiei; acum totul îmi pare stupid: motivul, reacția, replicile, planul de răzbunare…Cred că cel mai bine e ilustrată imaginea unui om furios în filmele mute: ridicolul în splendoarea lui!

Nu-mi dau bine seama cum mi s-a legat furia de fericire însă i-a venit rândul și acesteia din urmă să-și facă numărul în parada amintirilor. Aici nu mai e atât de simplu. Deseori m-am simțit fericită, uneori am fost fericită și ne-fericită de același om, în același timp, alteori m-a fericit marea sau muntele, sau o carte, sau simplul fapt de a-mi vedea familia sub același acoperiș. Fericită eram și când îmi schițam viața pe termen lung, convinsă fiind că îmi pot ancora viitorul în prezentul ce-l trăiam atunci; fericită sunt ori de câte ori repet cuvântul „exist“…  Fericită sunt acum, cînd realizez că numele de amintire îl poartă doar acele secvențe din filmul „Eu și povestea mea“, în care omul e cu adevărat prezent la desfășurarea acțiunii. Zilele care trec fără să se încrusteze în memorie sunt tocmai acelea în care pedalăm în gol, mecanic, pe niște foste emoții, foste gânduri, cuvinte, fapte…și aceste zile sunt multe.

Desigur, nu am vreo rețetă pentru ce-nseamnă să fii cu adevărat prezent, însă cred că atenția pură joacă un rol tare important, în contextul în care bruiajele acestei atenții sunt egotisme individuale sau colective, definițiile pe care ni le dăm despre noi înșine sau despre ceilalți, frici, preconcepții, convenții și presiuni sociale, religioase, etc. Deși pare o muncă de ascet atenția asta pură, nu cred că e-atât de greu; de-adevăratelea, îmi pare că atenția, astfel trăită, e o stare naturală a omului: a fi un câmp de conștiință Prezentă, cu posibilități ne-finite de umplere.
Dacă mă-nșel, să-mi fie de bine! Prefer această iluzie, altora mai sinistre.

Ah, și încă un lucru mi s-a dezvăluit amintindu-mi despre amintiri: sunt singurul personaj care apare în fiecare din amintirile mele…ba chiar mai mult: atâta timp cât voi fi om va trebui să construiesc acest singur personaj și să întrebuințez acest singur corp. ..

 



Un comentariu la articolul „Despre amintiri“

  1. mai intai doresc sa te felicit pentru ca ai inpartasit aceste ganduri spuse de tine amintiri ceea ce este fascinant pentru unul ca mine care nu a intrat niciodata atat de profund in culmea existentei noastre si simnturilor care ni sau dat.e totusi impresionant modul in care ai redat asta si secretismul asta al cuvintelor.totusi eu ma opresc doar la un singur citat care ma acaparat mai mult spus de tine ” uneori am fost fericită și ne-fericită de același om” e ciudat ca dupa opinia mea are cam 2 intelesuri.una ar fi ca tu esti acel om care te faci fericita singura la fel tot tu te si dezamagesti ajungand la nefericire,a doua teorie ar fi ca totusi exista cineva din trecutul tau care te-a facut sa ajungi in aceste stari si totodata nu ar trebui niciodata sa fii nefericita ca datorita lui si a actelor sale ai ajuns ceea ce esti,o minunatie al lui dumnezeu.

Lasă un comentariu