banda lui möbius

Divanul…și așa mai departe…

Este prima scriitură filosofică românească, semnată de Dimitrie Cantemir, care a avut în realitate toate funcțiile atribuite de Caragiale lui Dandanache, și încă câteva în plus. Titlul este, esenețialmente (dacă există), din cuvinte-cheie. Esență din cuvinte-cheie care, împreună, dau un sens esențial, adică unul care se repetă, imuabil, în toate scrierile de filosofie care au fost, sunt și vor fi în istorii ale filosofiei. Nu în aceeași măsură pot ele să ofere noi filosofii ale istoriei, căci gâlceava înțeleptului cu lumea nu este alta decât una în care acesta este incapabil să folosească cuvinte-cheie pentru a surprinde esența acestei lumi care trece. Deci, chiar dacă titlul operează cu niște cuvinte esențiale, ele nu sunt cuvinte din esențe, așa cum ar trebui să se construiască lumea astfel încât înțeleptul să o poată interpreta (dar niciodată cunoaște).

Într-adevăr, cuvintele esențiale ar trebui să aibă capacitatea de a crea realități acolo unde se rostesc, dar însuși spațiul în care sunt rostite rămâne incert, caci dacă sunt rostite în min(t)e, trupul nu va permite să se adăpostească alte „naturi“ decât cele deja avute (să vă imaginați un car cu boi în splina cuiva), iar dacă sunt rostite în afară, lucrurile vor trebui să facă o lume care va fi pe tot atât de străină naturii rostitorului ca Dumnezeului însuși această lume. Ori e panteism, ori e deism… ce mai? Tată? Dacă ar fi, pe de altă parte, cuvinte din esențe, acestea nu ar mai face titluri, ci ar face găuri, așa cum  notează, admirabil, Valeriu în articolul său.

Spunând că acest titul operează cu niște cuvinte esențiale nu vreau să spun el creează realități. Tocmai pentru că singurul lucru pe care îl face este să opereze, el leagă în sens realități deja create și le face istorii. De aceea e nevoie de Divan sau Gâlceavă a înțeleptului cu lumea sau Giudeț al sufletului cu trupul. Căci, dacă orice viață se consacră marelui dispărut care vom deveni cu toții când trecem dincolo de ființă, atunci nu mai are sens să vorbim de o vorbire plină sau vidă, ci de un eu epură, în cel mai bun caz de un eu imaginar. Diferența pe care o poartă raportul ființării cu ființa nu este una a suplinirii, în care, în mod miraculos, ființarea care suntem noi înșine (eu) ar trebui să se pună în locul originii pentru a putea crea realități sau vorbe, ci de ordinul dorinței. Atâta timp cât eu sunt trup și suflet, singura judecată asupra ființei se dezbate și se gâlcevește în locul predeterminat și consacrat al disputei- Divanul. Dacă într-adevăr există un raport privilegiat al ființării cu ființa, apoi singurul lucru prin care pot să atest acest raport este ca eu să mă iau pe mine însumi ca obiect al propriei mele dorințe. Şi cine nu face asta? Oricine în afară de înțelept. Conform unei uzanțe a vieții și a lumii, atunci când oamenii se gândesc la ei înșiși ca autori ai actelor lor, s-au măgulit deja că ar fi actanții propriilor dorințe. Asta înseamnă fiecare face ce vrea. A te vrea pe tine însuți, a-ți vorbi la persoana întâi, este cea mai apropiată formă de interacțiune cu ființa care este (dacă este) și singurul mod de a  suporta lumea. Căci dacă suntem mai mult decât lumea, primii după ființă, avem privilegiul de a-sista tot ceea ce este lumea, să intrăm în gâlceavă cu ea. Înțelept însă nu e nimeni. Cel mult, își dorește înțelepciunea și face filosofie. Dar nu mă îndoiesc că nu există excepție în ceea ce privește neînțelegerea lumii, căci dacă ar fi, n-ar mai fi nevoie de Divan, adică de un spațiu consacrat exclusiv judecății.

O judecată sumară, de fiecare dată, e o neînțelegere esențială pentru că nu e racordată la realitate, ci la imaginarul pe care îl avem despre eu. Eu ca trup și eu ca suflet, fără unul nu aș fi, dacă fiecare îl ia pe celălalt (trupul sufletul, sufletul trupul) ca obiect al dorinței, ei bine, atunci eu aș fi o epură, adică doar contur de fiecare dată. Nu există înțelegere de sine, din interior spre exterior, ori invers, dar există o neînțelegere care, pentru mulți, e sens al vieții. Am mai spus și iar o spun: viața nu are sens. Cu toate acestea, chiar dacă niciun om nu are stea în frunte (deci/aică are un deziderat) și nu trăiește după un principiul (al ființei, adică metafizică), trăiește măcar după o paradigmă. Un „de exemplu“ de viață e totuși mai bun decât să nu fi existat deloc istorie, și chiar dacă istoria îi uită pe cei învinși, nu poate uitat că aceștia ne-au fost tați.

Dar unde bat cu toate acestea?

Giudeț al sufletului cu trupul și gâlceavă a înțeleptului cu lumea sunt una și aceeași realitate pe care eu o pot trăi doar imaginar. Înțeleptul e de contur, adică nu este, lumea e istorie, purtător al sensului realității în toate necunoscut (în ciuda forței adevărului care emerge în ea). Sufletul ca lumea care se comupune din dorințele mele în toate necunoscute, trupul ca purtător al principiului vieții care nu este (în ciuda forței paradigmei după care funcționează). Şi o istorie personală, eu care leg, le aștern în fața lumii, a dvs., ca să judecați ca reperezentanți ai Divanului, dacă tot v-ați adunat aici, cât de previzibil a fost acest imaginar.



Lasă un comentariu