banda lui möbius

Eseu

Scriu acum pe urma unei amintiri care, cred, reprezintă o întâmplare a oricărui elev întâmplător de clasa a 12-a (uman) care are ca sarcină, prins sub clăbucii programei școlare, să participe la orele de Filosofie. Nu este vorba decât despre faptul că, la această disciplină, mai devreme sau mai târziu, va trebui să scrii un eseu. Trecând peste faptul că mulți dintr-a doișpea cred că „i-au“ se scrie „ia-u“ sau că „Iona este peștele care se află în interiorul Tabloului I“, dificulățile legate de scrierea unui eseu trec dincolo de minimele aspecte morfologice și/sau de conținut căci, ca să fim sinceri, trebuie să ai și niște idei ca să poți scrie. Așa că, pentru cei care au eșuat de la prima încercare de a lega două vorbe cu liniuță, le va fi aproape imposibil să lege cu „dia“ (dialectică= gr. dia-leghein) două idei.

Recent, am aflat că 150.000 români sunt analfabeți. Asta ar cam însemna că unul din vecinii dvs. de bloc este analfabet și nu un mutalău care nu dă Bună ziua, așa cum ați crezut în toți acești ani… Evident: Cine este de vină? Întrebarea națională fundamentală, bună ca să ne convingă cât de inocenți suntem noi, chestio-n-arii, adică cei din afara chestiei, alfabetizații care pot interoga. Dar întrebarea are și o altă latură, numai bună de investigat de către cei care se ocupă de fațeta din umbră a lucrurilor, filoZofii care, prin excelență, sunt iubitori de întuneric (gr. zofos)… Evident, nu am pretenții de așa ceva și, în niciun caz, scrierea nu stă sub steaua unei false modestii. Pur și simplu Cine este de vină?

Dacă aducem în discuție tema vinei, atunci va trebui și să schițăm înțelesul câtorva alte concepte  care să facă posibilă o cât de mică interpretare. Dacă spunem Cine este de vină… presupunem și existența unei în-datoriri,  a unui „agent“ însărcinat, încălcarea sarcinii și a unui „pacient“ care suferă în urma acestei încălcări. Datoria are foarte multe accepțiuni, dar fundamentul ei se va găsi mereu într-o lege „empirică“ (adică, care are repercursiuni la nivel real) și enunțată, care să poată circumscrie termeni, condiții și principii, indiferente de enunțătorul lor. Asta însemnă că legea nu comportă o luare de cuvânt suverană, ci se impune ca fiind sieși temei. Datoria deci, pentru a fi lege, nu poate să capete forma, să zicem, a unui ordin/unei porunci. Ordinul este o relație ce trece dincolo de cuvânt, ține de structura unei ierarhii, dacă vreți. Corolar: Dacă ne gândim la enuțul unui ordin, oricare, acesta este intrimsec negativă și, deci, un neîntemeiat. Căci, dacă cineva enunță un ordin, singurul lucru pe care îl dorește este, de fapt, ca cel căruia îi ordonă ceva să eșueze și nu să împlinească, pentru ca apoi, pedepsindu-l, să conserve însăși ierarhia. Datoria trebuie să fie, deci, ceva de genul unei legi care se enunță ca fiind propriul adevăr, într-un mod autentic; nu ca ordinul care, enunțânu-se, își surpapă însăși rațiunea. Dar cum așa când, în însuși conceptul datoriei este cuprinsă relația dinte un „debitor“ și un „creditor“? Cum să fie aceasta autonomă de circumstanțele în care aceste două personaje se vor raporta unul la celălalt?… Pentru că însăși gravitatea (a se citi sarcină) datoriei este cea care va prescrie felul în care datornicii își vor disputa de acum  încolo argumentele. Ca să fim fideli exemplului cu analfabetismul, datoria unui român este, în primul rând, să enunțe legea românească care să instituie graiul românesc, prin care el însuși se definește ca român. Că, doară, nu de altceva trăiesc români în România decât pentru că vorbesc românește. Şi, chiar de stai în România dar vorbești maghiară, ungur ți se va zice, orice ai face. E relativ simplu. „Agentul“ însărcinat cu eradicarea analfabetismului în România este, conform acestui raționament, tot românul. Întrebarea legitimă care se pune acum este alta: Ce fel de autoritate poate impune această sarcină? De ce ar trebui enunțată legea alfabetizării dacă, vedem noi și cei 150.000, românii nu recunosc această îndatorire ca „ceva ce e de la sine înțeles“? Ca ordin, sarcina nu poate fi executată, degeaba și-ar dori Funeriu (în glumă fie spus) orice fel de reformă. Om fi uitat limba? Se poate. Oricum ar fi, singurii dezavantajați sunt cei care nu vor înțelege niciodată cât de important e să poți să scrii și să citești… și nu mă refer la analfabeți. Cu toate acestea, nu știu cât de autentic e și acest imperativ al culturii și cât de departe se îngăduie a merge cu osândirea unui analfabet (sau cu mila?), asta dacă îți amintești că poate fi și un om bun, cum se zice. Ciudat este că, în această situație, vinovat se simte chiar cel care suferă- de rușine. Că nu au avut condiții să învețe. Şi mai ciudat este că, multora dintre cei care au atâtea șanse să acceadă la literă, nu le pasă, nici cât de un aforism, darăminte de un eseu!  O fi adevărată, intrimsec, legea după care numai din mizerie te poți ridica imaculat?

Nu am vrut în niciun caz să trasez sarcini. Mă gândesc, este imposibil să te duci la vecinul tău (și de bancă), cu toată bună-voința și să-i spui, pe românește, că ai să îl înveți tu, să fie și el educat. Nu ai demonstra decât că îi ești cumva superior, l-ai marginaliza și mai mult, amintindu-i de neputințe, asta dacă vreodată ar recunoaște că le are… Şi noi,  și cei 150.000 știm, e bine să scrii și să citești; nu pot să îmi explic și Doamne feri!, de ce…  Vina și Rușinea. Puteți citi și  Salman Rushdie, mai bun pe tema asta…



2 comentarii la articolul „Eseu“

  1. Nu se potriveste ca si comentariu la acest articol si pare un cliseu, dar mie imi place acest aforism:
    Dacă la o întrebare îți răspunde un filozof, nu mai înțelegi ce-ai întrebat.
    Pentru noi astia “oameni de rand”….

  2. Se zice că dacă vrei să îți deschidă Petru ușa
    Se zice că printre lucrurile pe care trebuie să le faci neapărat cât ești în viață
    Se zice că dacă vrei să îți influiențezi pozitiv karma

    ….trebuie să înveți un analfabet să citească, să-l aduci în lumea criptată.
    Frumos, nu?

Lasă un comentariu