de toate, ieftin

Ia-mă nene prin Europa, te rog… Actul 3: Începutul adevăratei Europe sau despre cum Budapesta are o singura stradă

Episoadele anterioare:

1.  Expozițiunea și Incipitul sau despre cum Occidentul e încă inaccesibil celor strâmtorați
2. Până la Budapesta sau O lecție în orientalistică

Notă explicativă: Faptele ce urmează a fi citite au avut loc între 31 august și 16 septembrie, perioadă în care doi fraieri (eu și încă unul) au plecat să vadă Vestul. Am decis să-mi scriu peripețiile aici pentru a nu fi nevoit să repovestesc prietenilor din redacție toate amănuntele amuzante (dar mai mult penibile și jenante) ale călătoriei. Sper ca prostia de care dau dovadă personagiile principale ale povestirii să nu provoace o comoție simțului dumnevoastră comun. Cei ce au mai ieșit din țară (făcând sau nu autostopul) și au trecut prin țările cu pricina nu vor fi deloc impresionați. Toate dialogurile sunt reamintite, așa că în general nu am citate exacte, dar cam pe-acolo se învârtea discuția, cel puțin dinspre partea mea.

Bun. Sumar. Suntem în Budapesta. E ora 10:30. Nu cunoaștem pe nimeni, nu avem unde dormi, nu cunoaștem limba și cărăm o cisternă de pateu cu noi. Primul lucru de făcut e găsirea unui telefon cu roaming ŞI credit pentru a-mi suna jumătatea care stătea acasă și ne aranja nouă de adăposturi în timp ce noi băteam lumea hai-hui. Ce-i drept eram pentru prima oară pe picioarele noastre și nimic nu se compară cu gustul independenței. De pe bulevardul pe care eram am luat-o spre Dunăre și am dat de-o piață. În jur erau foarte mulți turiști. Mai mulți decât maghiari din câte îmi dădeam seama. Încercăm la telefonul public de lângă poștă, care era închisă (sâmbătă). Ori noi eram români proști, ori nu mergea, ori amândouă. Am lăsat-o baltă. Am lăsat-o baltă cam pe când o început să ploaie. Din fericire am găsit acolo în piață un băiat a cărui singură menire era să informeze turiști de calibrul nostru.

I-am explicat situația și ne-a lămurit că ne trebuie o cartelă cu cod care (combo cacofonie) îți dă credit independent de cartela ta. O găseam la ziare, undeva pe strada de pe care tocmai venisem. Tipu’ de la ziare o rupea cu engleza însă nu cu euroii, așa că ne-am dus mai departe pe stradă la ex-CHANGE și-am luat forintzi. Cartela nu mergea. M-am prins că nu mergea pentru că îți trebuia ceva credit ca să suni la serviciul respectiv și dup-aia să suni pe cine vrei. Creditul românesc a lui Nicu nu era bun. Din fericire era un Vodafon peste drum. Acolo îmi zice că nu își poate încărca cartela românească decât de pe net. Așa că trebuia să cumpărăm una de-acolo. 3500 phorinți. 500 cartela, 3000 top-up, care-i un fel șmecher de-a zice credit. Înapoi la Change. Înapoi la Vodafoun. Tipu îmi cere pașaportul și îmi imprimă un catastif de 10 pagini, cică contract. Aveam impresia că își bate joc de mine. Mi-o dat ditai hârțogăria pentru o cartelă cu număr?

Sunăm. Aflăm de niște hostel-uri și datele vienezului. Acuma trebuia să aflăm pe unde vine strada cu hostelul cu pricina. Înapoi la băiatu’ cu informațiile. Ţineți minte, toate astea cu o tonă metrică de ficat conservat (și un cort) în spate. El scoate o hartă pe care căutăm împreună și când găsim strada ne zice că-i cartier periculos de ți#$ni. În fine, se pare că trebuia să o luăm înapoi pe strada ceea. Again. Ajungem la hostelul Mandarin, pe care îl recomand oricui și pe care aș fi dispus să-l localizez pe hartă pentru cei interesați. În primul rând se intra doar cu un cod prin două uși de metal dintre care una suna ca o alarmă de fiecare dată când trecea cineva. Am avut noroc că patronul tocmai ieșea când am ajuns la ușă. Zoltan (căci așa îl chema) ar fi fost un bătrânel simpatic dacă nu ar fi fost mai morocănos decât cineva descalificat la Vocea României. Trece în spatele tejghelei și ne întreabă: What do you want? Io nu prea știam ce să zic așa că întreb la rândul meu: I don’t know, what do you have? El stă vreo cinci secunde fără ca un singur mușchi facial să i se contracte câtuși de puțin și repetă:

what do you want? 

Bine durule. A room. Gizăz. Ce credeai că-ți vindem? Cică puteam sta numai noi doi cu 12 euro fiecare sau cu alții 4 la 10. I-am 20 și ne-o făcut turul. Locul ăsta era prea tare. Avea de toate. Dulapuri, dușuri, lenjerie de pat, sufragerie, televizor, bucătarie cu de toate, de toate, frgider, calculatoare, wi-fi. Dacă aș fi avut o slujbă în Budapesta aș fi stat acolo la 300 de euro pe lună. În fine, ne-am rezolvat toate celea și voiam să ieșim în oraș că era de-abia amiază. Am coborât la calculatoare să văd unde venea o piață de care știam și pe care voiam să o văd. Un calculator era ocupat și celălalt nu avea tastatură. Erau două aparate care se mișcau cu viteza plăcilor tectonice și care aveau probabil aceeași vârstă. Singurul punct slab al locului. Așa că trebuia să mergem din nou la băiatu ’ din centru să ne lămurească. Din nou pe strada aia. Ne-o mai dat o hartă și explicații, da’ monumentu’ cu pricina era la mama supărării, la vreo șapte stații de metrou. Şi eu mi-am ales chiar ziua asta să-mi încalț cealaltă pereche de adidași de i-am adus. Pe care nu i-am purtat niciodată. Şi care mă jenau.

Am dat banii și ne-am dus. Şi a meritat. Era un monument al eroilor neamului ți chiar în centru îs 7 sculpturi ecvestre cu Árpád (considerat fondatorul națiunii maghiare) și căpeteniile celorlalte triburi maghiare. Uitându-te la ei nu te mai poți mira că maghiarii au fost primii în Transilvania. Şi eu aș fi descălecat în Ţara Românească văzându-i venind.

Ungurii îs faimoși pentru două lucruri. Unul dintre ele e faptul de a fi primul popor care a împerecheat cu succes cerbi cu cai doar pentru a le face în ciudă cavalerilor apocalipsei. Celălalt  e gulyas.

No. Sub băieții aștia am stat noi și-am băut o berică.  Erau niște skateri pe-acol din cauza a nu știu ce festival care era la vreo-o 100 m distanță. La un moment dat unu ’ ne-o rugat să ne ridicăm de pe bază să sară cu placă. Sure….  Rupe-ți-ai gâtu.

Apropo de gulyas, am zis că vom mânca ceva tradițional din fiecare țară prin care trecem. Așa că odată ajunși înapoi, am rupt din buzunar și ne-am pus la o masă. Ne-o tot întrebat dacă nu vrem ceva de băut, dar la 3 milioane de euro berea am zis pas. Eu am mai mâncat gulyas în Ungaria și era foarte bun. Problema cu Budapesta din câte mi-am dat seama e că peste tot e doar gulyas leves. Adică zamă de gulyas. Adică o zeamă obișnuită cu carne și zarzavat. Adică zamă. Punct. În fine. A doua problemă (și toate astea mi-o fost confirmate de ai mei care s-o dus în vacanță pe lângă Debrecen și-o pățit exact la fel) era că le aducea în niște ceaune? recipiente de metal. Şi le aduceau fierte. Fierbânde. Am stat 10 minute și-am suflat în ea ca lupu’ din poveste. Degeaba. Ne-o cam tăiat chefu’ de experiențe culinare. A treia fază era când băiatu’ o venit la noi cu o farfurioară cu pastă de ardei iute. Şi ne avertiza într-una că era foarte iute și s-avem grijă. Io mă uit la Nicu și mă gândesc: Fugi muce de-aici că Erős Pista de-ăsta am mai mâncat io. Poate mai mult ca tine. Asta să le-o vinzi la alți turiști. Pentru că exact asta era. Erős Pista. De se găsește și pe la noi cu duiumu ’. Ce-i drept treaba aia pișcă.

Pentru că nimic nu reflectă spiritul ospitalier maghiar mai bine ca o mâncare provocatoare de ulcer. La ficat.

După ce am plecat de-acolo încă perspirând am zis: hai bem o bere pe malul Dunării. Problema era că magazinul, singurul pe care îl știam, era pe strada aia. Ajunși acolo nu ne ajungea phorinzii, așa că am luat-o înapoi la change. Dup-aceea înapoi la Dunăre. Pe drum am găsit un pahar de bere în piață. Trebuie să fi fost un semn. Soarele apunea peste Budapesta și noi ne odihneam oasele sub podul Libertății. Era prea frumos. Așa că mi-am băgat picioarele în ea de apă.

Eu sânt cel din stânga.

Pe când s-o întunecat am luat-o către casă pe un drum paralel ca să mai vedem și alte străzi. Ne-am așezat în sufragerie și ne-am uitat la Stăpânul Inelelor, dublat pe maghiară bând cognac de casă moldovenesc. Lângă noi era un grup de engleji, cred. Pentru că la un moment dat s-o ridicat o problemă de naționalism cu care nu mi-a mai fost dat să mă întâlnesc: I don ’t know if I consider myself english or… british. I mean if I would have to choose, I would say british, but….  AAH!!! Erau atât de înfipți și de upper upper middle class. Şi-apoi discutau de sistemul educațional britanic care e foarte ciudat… pare-se. Pentru că acolo școlile private îs pentru toată lumea și alea publice îs pentru bogătași. (sau ceva de genu, nu știu) Am încercat să scriu un mail, și pentru că calculatorul era lângă ei, am lăsat-o baltă. Începea să mă doară. Îmi imaginez că par un nesuferit că mă leg de niște oameni care nu mi-o făcut nimic. Dar dacă i-ați fi auzit… Erau atât de albi că luminau sufrageria. Şi nu mă refer la culoarea pielii. Am zis dă-o încolo și am ieșit cu sticla pe terasa, la răcoare. Acolo am dat peste niște basci beți. În sfârșit, cineva cu probleme reale de conștiință națională.  Ăștia erau foarte mirați că am auzit de țara lor. I-am întrebat dacă se mai bat pentru independență pe-acolo și ne-o zis că o lăsat-o mai moale și trag cu toții să iasă Spania din criză.  Şi ei făceau turul Europei însă nu așa hardcore ca noi în privința transportului. De la ei am aflat motivul pentru care cehoaicele arată bine. Bere…. indubitabil..

_______________
Episoadul ulterior (pe care-i musai să-l citiți):

4. La marginea Vienei sau despre cum . . .   mama lor de austrieci 



Un comentariu la articolul „Ia-mă nene prin Europa, te rog… Actul 3: Începutul adevăratei Europe sau despre cum Budapesta are o singura stradă“

  1. Ioi ca mandru povestesti tu, Alex!

Lasă un comentariu