de toate, ieftin

Ia-mă nene prin Europa, te rog… Part deux: Până la Budapesta sau O lecție în orientalistică

Episodul anterior:

1.  Expozițiunea și Incipitul sau despre cum Occidentul e încă inaccesibil celor strâmtorați

Notă explicativă: Faptele ce urmează a fi citite au avut loc între 31 august și 16 septembrie, perioadă în care doi fraieri (eu și încă unul) au plecat să vadă Vestul. Am decis să-mi scriu peripețiile aici pentru a nu fi nevoit să repovestesc prietenilor din redacție toate amănuntele amuzante (dar mai mult penibile și jenante) ale călătoriei. Sper ca prostia de care dau dovadă personagiile principale ale povestirii să nu provoace o comoție simțului dumnevoastră comun. Cei ce au mai ieșit din țară (făcând sau nu autostopul) și au trecut prin țările cu pricina nu vor fi deloc impresionați. Toate dialogurile sunt reamintite, așa că în general nu am citate exacte, dar cam pe-acolo se învârtea discuția, cel puțin dinspre partea mea.

Cum ziceam, ne-am urcat în mașină și-am demarat către vest. Am uitat să precizez data trecută că am plecat de acasă repeziți și habar nu aveam unde urma să dormim, în nici unul dintre orașele prin care urma să trecem. Din fericire, Denisa o contactat oameni pe internet în numele meu, așa că pe când urcam în mașina tipului, aveam cazare în Viena. Tipu’ de ne-o luat părea în regulă. Atât doar că și ăsta purta ochelari de soare, era ras în cap și-mi aducea aminte de profesorul Gregorio. Începem discuția pe care urma să o am cu aproape toți șoferii care ne-au luat după aceea:

- De unde sunteț?………….. El R. Moldova, eu Mureș.

- Şi ce faceți?………………. Studenți.

- La?……………………….…. El Arte, eu Filosofie.

- Zău? (începe să se entuziasmeze) Atunci nu este întâmplare că ne-am întâlnit.

Ăsta o fost momentul în care am simțit un fior pe șira spinării, momentul în care începeau să mi se contracte mușchii. Ăsta o fost momentul în care am fost lovit. Nu de el. Ci de realizarea faptului c-am dat peste un original, un tip cu tot felul de idei și teorii nu tocmai obișnuite,  care o să-mi turuie mult și bine despre toate beneficiile stilului său de viață.

- Şi ce te interesează în filosofie? Viața, Dumnezeu, religia?…………. Mai mult Etica.

- Chiar? Păi și eu cu asta mă ocup. Cu aspectele astea, viața, religia, Dumnezeu. Şi în mintea mea: Clar.

Şi-atunci se uită la mine, prin ochelarii de soare, presupun, și mă întreabă dacă știu cine o fost primul monoteist. Eu mă gândeam să fac pe deșteptu’ și să dau un răspuns de genul: Nu știu, Arhanghelul Mihail? Adam? Avraam? cine oare? Dar mi-am dat seama că ar fi trecut pe lângă el.

Mă întreabă așa, cu un aer semi-complice, semi-secretos: Ai auzit de Ţaratustra (Zarathustra) Espanteman? Tipu’ era sas stabilit în Germania, de-acolo țî-ul. Zic: Da, normal. Şi începe: El o fost primul care o înțeles că Dumnezeu e numai unul. Că la capătul tuturor cauzelor și mișcărilor trebuie să fie unul. Un fel de mișcător nemișcat. El a fost primul care le-a zis la popci să se ducă la dracu’ că știe el cum stă treaba cu divinitatea și ei n-au ce ajuta. Asta-i așa pe scurt, că până la vamă o dezvoltat subiectul. La vamă, foarte multă lume. Cineva mi-o zis că trebuie să primesc un mesaj de la rețea care să mă anunțe nu știu ce și după aia îmi activam roaming-ul. Mesaj n-am primit, roaming n-am avut. Nu m-am putut conecta după aceea nici manual la vreo rețea. Nicu avea roaming…. dar n-avea credit. Deci așa. Trecem cu bine de vamă și el: Unde rămăsesem? A da….

Ne povestește așa, ca de popularizare, vreo jumate de oră, după care ne întreabă: Da’ voi unde mergeți? Păi la Budapesta. Vreau să vă propun ceva. În mintea mea: Aoleu… acuma începe cu adevărat. Dar nu. De fapt el mergea prin Budapesta, însă numai a doua zi. În seara asta dormea undeva la 60 de km de graniță și ne-o întrebat dacă nu vrem să stăm și noi acolo. Un fel de pensiune-stațiune cu căbănuțe și loc de camping. Noi ne cam codeam să plătim pentru camping, da’ ne descurcam noi cumva. În seara asta și așa nu ne mai lua nimeni. Ajungem în orășelul ăsta și observ cu plăcere foarte mulți oameni (comparat cu România) plimbându-se cu bicicleta. La locul cu pricina, vorbește pe germană cu tipu’ care-i zice că statu’ cu cortu îi 17 euro. Așa că îi zicem că ne găsim noi niște tufe undeva, doară avem cort. El se pune să mănânce și ne poftește la o bere. Ne povestește de vremurile în care venea el acolo, acuma mai bine de 20 de ani. Ne întreabă dacă nu ni-i foame. Noi nu. Am mâncat. Adevărul era că am mâncat numai două sendviciuri și două beri toată ziua. La mesele din jur erau tot felul de oameni care erau cazați pe-acolo. La un moment dat vine o doamnă mai corpolentă și cu fiică-sa (cred) cam de vârsta noastră. Astfel am aflat un nou mod de a categorisi femeile. Parafrazez: Vouă vă plac de-astea cu 12 cilindri (referindu-se la doamnă) sau mai degrabă cu 4? Am zâmbit deși eram puțin șocați. După lecția de țoroastrism și despre cum tre’ să ne ducem viața, o dă pe aprecieri antropo-mecaniciste jignitoare. În fine. Mergem să ne luăm lucrurile de dormit. Eu aș fi luat și pâinea, da’ i-am zis deja că nu ni-i foame. Am găsit niște tufe pe-aproape și ne-am întins prelata de cort peste care am dormit în saci. Așa aveam să facem toată călătoria. În afară de vreo două trenuri și niște găști de maghiari gălăgioși, am dormit bine.

Dimineața pornim la 7 și ceva, fără să mâncăm, fără măcar ca tipu’ să-și fi băut cafeaua. Căutam un local-restaurant la marginea șoselei – cine a mai fost prin Ungaria cred că știe despre ce vorbesc. Între timp el reîncepe cu discursul întrerupt aseară, astfel că mai aflăm niște trivia despre Ţaratustra. La un moment dat zice: Şi asta merge mână în mână cu sportul pe care îl practic: aikido. Şi dăi și începe. Avea un nou subiect de povestit pentru că și el remarcase că noi nu eram foarte vorbăreți. Cum aikido îi ca o conversație în contradictoriu. Tu îmi dai un argument, eu fac ceva din el, și ți-l întorc. Așa-i și în aikido. Exaaact. Şi tot așa. Problema era că nu mai găseam un loc de mâncat. După vreo oră oprește la un Tesco, la ceva cafenea adiacentă. Cere pe nemțește două cafele și o ciocolată caldă. Domnișoara foarte draguță începe îndată. Între timp el se uită după mâncare, dar locu’ ăla nu era restaurant și n-avea decât niște produse de patiserie și sandviciuri cu șnițel. Numai că lui îi trebuia ceva fresh breakfest și era foarte indignat că cică tipa i-o zis c-ar fi restaurant acolo. El iese încet afară, așa, uitându-se în jur. Noi ne luăm după el crezând că se pune la o masă pe terasă. El de fapt se uita după vreun alt local prin jur și o lua către mașină. Tipa vine fugind după noi, numai că noi nu știm germană. Nu știu ce vorbește cu ea, dar mi-am dat seama că i-o luat argumentu’, o făcut ceva pe el și i l-o dat înapoi. Așa, aikido style. Am plecat de-acolo și tipa (ca și noi de altfel) o rămas ca trăznită. Să-și bea cafelele. Ajungem în cele din urmă la Romantik Panzio, care era o pensiune la șosea și care (cum bine remarca șoferul nostru) n-avea nimic romantic în ea. Am mâncat câte o omletă fiecare, și eu am băut cea mai bună ceașcă de ciocolată caldă din viața mea. El era foarte trist că noi nu vorbeam nimic, și se întreba cum ne-om descurca noi așa tăcuți dincolo. La un moment dat s-o oprit în parcare niște mașini cu români și o început să urle între ei pe-acolo de mi s-o făcut rușine și mie.

Până la Budapesta ne-o întrebat dacă nu venim cu el că trecea prin Viena. Noi i-am luat în considerare propunerea având în vedere că nu aveam loc de dormit asigurat în Budapesta. Pe drum punea muzică din playlist-ul lui cu melodii din tinerețile sale. Mai mult pop de anii ’80. Cam ce ascultă cu nostalgie părinții celor de vârsta mea. La un moment da intră Metallica. În sfârșit, aveam și noi feeling-ul potrivit pentru călătorie. Ungaria se desfășura cu viteză prin fața noastră. Din păcate relieful ei îi mai plat ca scenariul unei telenovele și aproape la fel de întins. După vreo două melodii încântătoare o intrat asta. Ne-o tăiat macaroana așa, de la rădăcină. După vreo zece secunde orice urmă de feeling dispăruse.

Când am ajuns ne-o plimbat prin centru după care o oprit și ne-o întrebat ce am hotărât. I-am zis că trebuie să o sun pe prietenă-mea că ea are datele cazării din Viena. Am vorbit cu ea prin telefonul șmecher de mașină, însă nu era acasă și n-avea cum să-mi dea datele. Am zis: Se pare că rămânem aici. Când să ne despărțim, vrea să-mi dea numărul lui de telefon, dacă trec vreodată pe unde locuiește el. Din păcate am uitat în ce provincie.
Cum să vă trec?
Adolf… ca pe Hitler.
Zău…?

_______________
Episoadele ulterioare

3. Începutul adevăratei Europe sau despre cum Budapesta are o singura stradă 
4. La marginea Vienei sau despre cum . . .   mama lor de austrieci 



3 comentarii la articolul „Ia-mă nene prin Europa, te rog… Part deux: Până la Budapesta sau O lecție în orientalistică“

  1. Mi-a plăcut referința subtilă la Dostoievski.

  2. dupa cum au remarcat toti oamenii care v-au gazduit, tacutilor

  3. [...] și Incipitul sau despre cum Occidentul e încă inaccesibil celor strâmtorați 2. Până la Budapesta sau O lecție în orientalistică 3. Începutul adevăratei Europe sau despre cum Budapesta are o singura [...]

Lasă un comentariu