de toate, ieftin

Ia-mă nene prin Europa, te rog… La marginea Vienei sau despre cum… mama lor de austrieci!

Episoadele anterioare:

1.  Expozițiunea și Incipitul sau despre cum Occidentul e încă inaccesibil celor strâmtorați
2. Până la Budapesta sau O lecție în orientalistică
3. Începutul adevăratei Europe sau despre cum Budapesta are o singura stradă

Notă explicativă: Faptele ce urmează a fi citite au avut loc între 31 august și 16 septembrie, perioadă în care doi fraieri (eu și încă unul) au plecat să vadă Vestul. Am decis să-mi scriu peripețiile aici pentru a nu fi nevoit să repovestesc prietenilor din redacție toate amănuntele amuzante (dar mai mult penibile și jenante) ale călătoriei. Sper ca prostia de care dau dovadă personagiile principale ale povestirii să nu provoace o comoție simțului dumnevoastră comun. Cei ce au mai ieșit din țară (făcând sau nu autostopul) și au trecut prin țările cu pricina nu vor fi deloc impresionați. Toate dialogurile sunt reamintite, așa că în general nu am citate exacte, dar cam pe-acolo se învârtea discuția, cel puțin dinspre partea mea.

Până acuma toate au fost bune și frumoase. Dimineața ne-am trezit, am mâncat niște fasole la conservă și-am pornit-o pe gios către margine de oraș, cum aveam să facem de-acum încolo de fiecare dată când voiam să evadăm din vreo urbe europeană. Să parcurgi distanța de la centrul unei capitale până la limita ei încărcat cu bagaje e mai ușor decât pare. Şi noi am fost surprinși. În vreo două ore eram acolo, iar după nici o oră de stat ne-o luat ceva sârb de origine maghiară ce mergea la Praga. Noi pe semn am scris Gyor, da tipu’ trecea pe lângă Viena. Cine o trecut pe acolo știe de rafinăria/complexul industrial OMV care-i lângă autostradă, la doar câțiva kilometri de oraș. Acolo ne-o lăsat. Noi știam că nu-i voie să faci autostopu’  pe autostradă da’ era o afacere prea bună… Nu era… Cu tipu’ ăsta o început seria foarte lungă de șoferi foarte drăguți, care voiau doar să ne ajute, deși nu mergeau exact unde mergeam noi și care ne-au încurcat îngrozitor.

Omul ne-o lăsat unde se despărțea drumul de Praga. Din fericire pentru noi pe-aproape era o bandă de șosea pe care mașinile venind de la Praga intrau pe autostrada de Viena. Aici mașinile erau puține, veneau câte una și nu aveau viteză mare. Şi drumul ăsta era despărțit de autostrada propriu-zisă prin niște betoane. Deci n-ar fi trebuit să fie vreo problemă. Oricum n-aveam alternativă. Ne-am pus la stat. Să tot fi fost ora 13:00. Era soare. Era în plin soare și tot ce aveam la noi era cam un litru de suc unguresc de mere care în curând a devenit tulbure.

 Însă noi n-aveam bai.

Ideea e că nu ne-o luat nimeni. Nu știu cum să vă descriu șoferii austrieci din punctul ăsta de vedere. Treaba e cam așa: Femeile nu te iau, deci 50% din mașini pică (pentru că acolo femeile ce conduc sunt la fel de multe ca bărbații, dacă nu chiar mai multe în Italia.) Femeile nu te iau, veci. Cuplurile nu te iau, 10%. Familiile nu te iau, 5%.  Bătrânii nu te iau 20%. Tinerii mai repede râd de tine decât să te ia, 10%. Așa că rămâi cu bărbații între 35 și 55 de ani, care poate te iau. Aș putea să stau să vă descriu chiar cât de urât se uitau la noi (bătrînii) sau cât de ostentativ ne ignorau (femeile). Dar n-o s-o fac.  Până la urmă am scris please help! pe semn. Mai tare râdeau de noi….

Fapt e că după vreo oră o venit poliția la noi. Erau doi tipi și din fericire știau engleză. You can’t stay here. Zic, știm asta. Dar unde să stăm? Next exit. Bine și cam unde vine asta? Next exit. Bine, bine și cum ajungem acolo? Şi-atunci i-o picat fisa ca la un interlocutor socratic. Cum să ajungem la următorul exit pe autostradă? Că pe jos ieșea din discuție. Şi-atunci s-o uitat la semnul din mâna mea și m-o întrebat Where are you going? Zic eu Wien. A. I se luminează fața și zice că-i la doi pași, că ne ia repede cineva, că-i ok. Şi pleacă. Tipu’ ăsta habar n-avea pe ce autostradă umbla. După încă vreo oră și o mie de fețe morocănoase apare iară poliția. De data asta era altul, un umflat singur. Eu încep să-i turui pe engleză că știu că n-avem voie, că o fost poliția, că n-avem ce face. La urmă tipul îmi zice. Hir no. Nix. Şi ne arată locul unde ne-o lăsat ungurul și care era un drum prin care cei de-o greșit să se poată întoarce pe drumul de Praga. Pe lângă faptul că era direcția greșită, nici nu o trecut vreo mașină pe-acolo de când eram noi. Am rămas ca trăznit. Omul ăsta nu o înțeles nimic din ce i-am zis. Doar că nix și valea de pe autobahn-u’ meu.

După faza asta am zis hai prin câmp, că văd civilizație două ogoare mai încol’. N-am luat-o chiar peste ogor (deși ăsta era planul), ci pe lângă, de-am ajuns în cel mai pustiu sat din lume. Era duminică, totuși. După multe străzi ocolite și tot felul de învârteli încercând să urmărim turla unei biserici, ajungem la un festival. Din-ăla de-al lor, după care s-o luat și românii cu Zilele (introdu’ nume de oraș). Pe scurt wurșt und gălăgie. Ne punem pe-o bancă într-o stație și ne tragem sufletul. La un moment dat mă uit la banca cu pricina și văd scris cu marcăr negru Autostop is not easy. Să mori… Am rămas amândoi surprinși că nu eram singurii fraieri. Băieții ăștia o trecut și ei pe-acol, pare-se. Banca e la secunda zece.

A.unde ne-o lăsat; B. satul lui pește pustiu; C.petrecearea sătenilor și banca;
D. casa lui Tupac; E. ultimul loc unde am stat.
În total vreo 10 km.

Acolo în stație nu știam pe cine să întreb. Deși era parti, nu era nimeni prin preajmă între 12 și 65 de ani. În cele din urmă, o tipă îmi spune că trebuie să iau autobuzul până la stația cu nume complicat pe care mă prefac că o să îl țin minte, de acolo luăm troleul până la altă stație și de-acolo metroul până în Stephansplatz și-am ajuns.

Ne-am luat noi frumos boarfele și am luat-o pe jos că era după-masă de mult. Am ajuns undeva, dar din nou nu oprea nimenea. Atunci mi-a venit ideea genială că nu ne iau că prea arătăm a bad boys. Așa că mi-am luat haine curate la margine de drum, după o tufă. Nici un rezultat. Măcar am aflat că Tupac trăiește.

Sigur se deghizează în autostopist să fie sigur că nu-l bagă nimeni în seamă.

În fine ne-am mai mutat o dată chiar la intrarea în autostradă. Nu era omenește posibil să ne apropiem mai tare. Era ora 7 deja. Soarele era pe apuse. Acum am început să blestem toți austriecii până la a șaptea generație. Nu m-ar fi deranjat deloc dacă eram undeva în pustiu, însă eram foarte aproape de oraș și toate mașinile mergeau evident acolo. Am fi ajuns pe jos dacă am fi avut pe unde merge. Şi nu mai băusem nimic de vreo 5 ore. Am mai făcut un semn cu zentrum și am stat amândoi, pe rând. Era acolo un indicator rutier cu trei semne. Viena, Praga și Prater – care nu știam ce-i. După aceea am aflat că-i ceva parc de distracții aproape de centrul Vienei. Mi-am sunat gazda ca să-i spun unde suntem, însă el nu auzise de localitatea ‘ceea. Ne-o zis ce la ce stație de metrou să fim în Viena și pa. Pe la 8 jumate oprește un muncitor cu o dubă și strigă la noi PRATER YA? Noi zentrum. PRATER IS GUT, YA? noi, nu știu, english? PRATER, ZENTRUM, GOOT YA? Ne-am înțeles ca primitivii că era mai bine decât să stăm acolo. Ne punem bagajele în spate lângă scule și saci de var, și eu mă așez pe un scăunel pus lângă schimbătorul de viteză. Nu era foarte sigur totul, dar ne-o luat. La un moment dat răspunde la telefon. Da. Nu, i-am zis lui Gyuri. Da uite, duc doi feciori pân’ la Prater. Am crezut că tâmpim acolo, nu numa’ că era român, dar era chiar din Mureș. Vorbim puțin și zic:

Da răi mai îs austriecii ăștia…

A păi, nu-s chiar...

Stăm de la amiază să ne ia cineva.

Ioi, dă-i în mă-sa că-s numa pentru ei!



Un comentariu la articolul „Ia-mă nene prin Europa, te rog… La marginea Vienei sau despre cum… mama lor de austrieci!“

  1. venim cu partea a doua Cum am ajuns noi în praga la cules de barabule

Lasă un comentariu