banda lui möbius

ieri

A fost cald când am venit acasă. Zilele în care trebuie să întreprinzi călătorii sunt toate viciate de gândul și pregătirea ei. Ştiam deja de săptămâna trecută că și săptămâna aceasta va trebui să vin acasă, cam așa cum se întâmplă săptămână de săptămână. Privind trenurile cum pleacă, m-am gândit că este mult mai plăcut să le privești plecând decât să pleci chiar tu. În fine, pe peron, tineri agitați și gălăgioși dorind să acopere cu vocile lor, cu cuvintele lor care spun așa multe la vârsta aceasta, bubuitul mașinilor. Parcă le-ar ține isonul. Trenul pe care l-am așteptat a venit târziu, făcându-mă să regret graba cu care m-am pregătit ca să ajung la timp și să  îl întâmpin. Dar surpriză! Trenul era de două ori mai mic decât cel obișnuit, într-o zi de vineri, cu de două ori mai mulți tineri gata de drum. De două ori mai mic pentru de două ori mai mulți, căci acum cică este un festival, pe undeva pe unde trece trenul acesta, și toți tinerii aceia frumoși și surâzi s-ar îndrepta într-acolo, dar nu încap nici în tren, nici în pielea lor. Eu nu m-am dus la festival, și cred că cineva mi-a mulțumit că nu am urcat atunci în tren, căci așa au putut rămâne toți împreună, cei care plecau. M-am întors la ghișeul de bilete ca să îmi recuperez banii. Banii sunt destul de importanți pentru cei care au motive să fie furioși. I-am spus doamnei caseriță că nu am încăput în tren, ea m-a întrebat dacă erau chiar așa de mulți, iar eu că da și că trenul era mic. Atunci mi-a trecut prin minte cum s-or  simți oamenii aceia care călătoreau în picioare, pe culuare, pe aceiași bani ca cei care stăteau jos.  Pe tren nu e ca pe tramvai. Cred că înjurau și gândeau: ce infern!, dar la coborâre sigur  vor râde de imposibilitatea situației. Măcar că a trecut și poate rămâne… o amintire. Am fost atunci invidioasă pe amintirile viitoare ale tinerilor aceia nu foarte diferiți, dar a trebuit să îi cer doamnei bilet pentru trenul următor, așa că am cerut și am uitat. Trec peste faptul că, și să nu mă credeți, biletul meu s-a blocat în aparatul de tipărire. Am mai așteptat un pic mâncând covrigi, știind că e doar una din zilele acelea. Trenul a venit, alți tineri s-au înghesuit, iar la îmbarcare, adevărat embargo de cuvine, dar și de locuri. Am stat în picioare până la a treia stație, acolo au mai coborât muncitorii. Dar distractorii n-au coborât, era cald, și un sectant m-a acostat vorbindu-mi despre viitor. I-am mulțumit că s-a gândit la mine  și m-am rugat la Dumnezeu ca omul acela să nu îmi blesteme tot neamul numai pentru că nu am fost pregătită de venirea lui… Trenul îngâna: te-duc-te-duc te-duc-te-duc… Când au coborât tinerii, a venit un om cu căruța. Mulți și-au aruncat bagajele în ea, s-au suit peste ele și au plecat hăt departe, să petreacă trei zile și trei nopți, unii cu toți. Dar oare știți cât poate duce un cal?! Mi-am continuat drumul în tihnă și plăcere, trenul acesta ducându-mă până la sfârșitul poveștii…

Când am coborât, am simțit  amurg și  vară  și abur de  ciorbă prin geam, o combinație atât de familiară vouă. Mirosul florilor în apus mi-a aminit de fata aceea cu păr frumos care cânta uneori Au înnebunit salcâmii… și m-am bucurat că locul acesta la kilometrii distanță a adus-o cu mine acasă prin aerul acela toropelitor. Şi i-am mulțumit cuiva adânc că mă simt bine și că toate formele de tortură au luat naștere numai pentru că i-am crezut pe oameni nebuni, iar nu pentru altceva…



Un comentariu la articolul „ieri“

  1. Ce frumos! Ce frumos! Ce frumos! Mulțumesc pentru că, de-acum încolo, trenul va zice și pentru mine „te-duc-te-duc te-duc-te-duc…“

Lasă un comentariu