bate vântul, latră câinii

Note despre Lacan, Heidegger, cinema, ACTA

Oricine citește (cu o minimă – chiar dacă uneori aceasta poate împiedica – inițiere în filozofie) §35 din Ființă și timp a lui Heidegger, va privi cu circumspecție „tradiția“ care i-a urmat lui Freud, dacă nu chiar toată istoria psihologiei care i-a urmat acestuia, fără să fie (recunoscut sau nu) influențată de el. Nu este, de altfel, o paralelă absolut nouă pe care o facem – căci relația (chiar personală) dintre Lacan și Heidegger este cunoscută, la fel de mult precum relația („destinală“) dintre psihanalist și Maurice Marleau-Ponty.

Această analiză fenomenologică a felului decăzut al discursului ar putea avea, credem, rolul de a împărți în două (și radical) tradiția psihanalizei după Freud, în „științe flecare“ și psihanaliza lacaniană. Facem, desigur, o împărțire mai mult sau mai puțin riguroasă, ea bazându-se pe cele două forme sugerate de Heidegger ale flecărelii: de ordinul vorbirii, analizată cel mai întins și de ordinul scrierii – expediată ca „maculatură“. Felul în care Lacan își deschide Discursul de la Roma poate să susțină această împărțire. Pentru că Lacan începe prin a-și expune „îngrijorările“ față de mersul de atunci (din jurul anului 1953) al tehnicii, al mijloacelor, al operațiilor, al transmiterii învățăturii psihanalitice, în care a observat o depreciere a interesului pentru discursul analizantului. Aceasta nu poate avea o cauză decât una reperabilă în chiar discursul acestei științe, adică maculatura produsă, care lasă impresia unui circuit închis.

În acest circuit închis, Lacan va reprezenta un scurt-circuit, demn chiar de o metodică scoatere-din-circuit a „ortodoxiei“ psihanalitice, pentru o întoarcere la lucrurile însele, adică întoarcere la Freud, după cum el însuși a numit-o. Ceea ce vrea să însemne nu – neapărat – o reducție totală a învățăturii lui Freud, dat fiind că Lacan se legitimează mereu de la scrierile acestuia, ci o revenire la tehnicile sugerate de el. Deasemenea, o recitire care nu poate fi superfluă a textelor și o ducere până la capăt a consecințelor degajate din ele, pentru a gajá, din nou, psihanaliza. În acest parcurs de (re)facere a teme(iuri)lor, pornește de la distincția între vorbirea vidă și vorbirea plină, pe care o vom pune în paralel cu flecăreala.

Chiar dacă Heidegger spune din capul locului că termenul Gerede (flecăreală) nu este folosit în sens peiorativ, nu putem să nu observăm un anumit joc între inautenticitate – autenticitate în care, desigur, este preferabilă cea din urmă, datorită umbrei grijii care se așterne peste ființa Dasein-ului.

Discursul este, în modul cel mai „uman“ vorbind, felul în care starea de deschidere a unui Dasein se constituie și el se exprimă prin vorbire. Această vorbire, fiindcă utilizează de cuvinte al căror sens ne este de multe ori pre-dat, căci este exercitată de un Dasein care se află în lume și care e laolaltă cu ceilalți, conservă o pre-înțelegere și o pre-explicitare în ceea ce ea exprimă. Nu numai că Dasein-ul vine cu anumite interese în vorbire care se exercită în virtutea acestora și a încrederii ne-întemeiate a lui pentru ceea ce – știe că – vrea să spună, dar în vorbire ea rezidă și o prejudecată despre lume și despre celălalt.

Americanii au o sintagmă pentru asta: small talk (mica bârfă), vorbirea-mică literalmente, de parcă ni s-ar sugera că se diferențiază de vorbirea-mare, adresabilă, probabil, unui grande Autre. Această „comunicare“ (aseptică formă de a fi laolaltă cu cineva, după Baudrillard) în care celălalt este prins, îl face părtaș pe acesta la ființarea despre care se vorbește, însă numai într-o inteligibilitate la nivel mediu. Partajul lucrului în comunicare aruncă ființarea despre care se vorbește pe locul al doilea, căci atenția în ceea ce este ascultat se proiectează pe ce e spus ca atare, ființarea fiind înțeleasă aproximativ.

Dacă acceptăm aceste delimitări, ne putem întreba: care este ființarea despre care se vorbește în cadrul analizei sau cu ce ființare se întreține aici un raport primordial de ființă? Este chiar Dasein-ul însuși care intră în analiză și „vorbește“ despre orice, despre el însuși. El construiește un obiect imaginar, reconstruindu-și istoria pentru un altul ca ceva precum pe o alta care e mereu răpită de un altul, astfel că raportul primordial de ființă cu ființarea despre care se vorbește rămâne inaccesibil. Oricât ar încerca, oricât ar nuanța, subiectul pare că vorbește degeaba despre cineva care, chiar dacă ar fi identic cu el, nu i s-ar alătura asumării dorinței. Aceasta este vorbirea vidă care menține subiectul într-o flecăreală cu celălalt.

Nu suntem naivi să credem că ea este un fenomen izolat (dacă nu chiar „mistic“) pe divanul psihanalizei, căci ne întâlnim cu ea în fiecare zi. Este limba de lemn, demagogia, ficțiunea de tip pulp în care sunt învelite viețile vedetelor noastre, iar discursul care le face cu putință ține sensul într-o repetitivitate (exasperantă prin plictiseala pe care o induce) și dezarticulează înțelegerea, închizând, cum spune Heidegger, faptul-de-a-fi-în-lume. Am ajuns (cum spunea tot el) în momentul în care lipsa de sens constituie singurul sens. Este de ajuns ca ceva să circule „din vorbă-n vorbă“ pentru ca deschiderea operată de discurs în structura Dasein-ului să se preschimbe într-o închidere. Știm foarte bine, fiecare în sinea lui, autoritatea cu care construiește imaginea a unei persoane o simplă bârfă lipsită de temei, pentru că însăși această obnubilare a temeiului face posibilă lipsa necesității lui. Astfel că, putem înțelege în trei feluri tradiția pe care o contestă Lacan: ca flecăreală în scris, în sensul că temeiurile ei exprimate în noțiuni s-au uzat prin presupusa autoritate a tradiției care spune că „lucrurile stau așa pentru că așa se spune că stau“, adică maculatură, ca flecăreală în formare, căci s-a ajuns la producerea analiștilor și „controlarea“ lor printr-un formalism împins la ceremonial și ca flecăreală în terapie, căci analistul menține o relație imaginară în analiză, ghidându-se, de cele mai multe ori, după o experiență a contactului cu realitatea subiectului.

Lacan și Heidegger

Dl și Dna Heidegger cu Lacan, la casa de vară a acestuia din Gruitancourt (Franța).

Aici intervine ca să facă clivajul în tradiție și istorie – cea a psihanalizei cât și în cea a analizantului – arta psihanalistului, care ar putea fi sublimată, parafrazând vorbele lui Iisus relatate de Sfântul Ioan Gură de Aur, ca artă a celui care are urechi să audă. Pentru că orice vorbire cere un răspuns, „auditoriul“ trebuie să-și antreneze urechea și să „răspundă“, inițial pentru deconstruirea rezistențelor imaginare ale celui care vorbește. Nu în joacă, atunci când un analizant (Gerard Haddad care a scris un roman-mărturie despre analiza sa) s-a plâns de faptul că, prin răceala tăcerii lui, nu se poate construi nicio relație între cei doi, Lacan i-a spus laconic că trebuie să deconstruiești înainte să construiești.

Cum s-ar putea realiza atunci aceste lucruri fundamentale care țin de relația de ființă, în termeni heideggerieni, într-un timp cronometric, asemeni regulii celor 50 de minute respectată de freudiști „ortodocși“, fără ca atunci când în ceva din acea vorbire vidă se face manifest acel lucru să fie integrat în rutina unei conversații plicticoase și trecut cu vederea. Însă trecerea cu vederea, de pildă, o „ardere a etapelor“ filozofiei, ajunge să se rescrie într-un alt loc al ei. E însăși problema apariției a ceva cu totul nou în decursul discursiv al istoriei (filozofiei), care nu se poate pune în verb cu arme vechi și care cere mereu pentru o reducție radicală, una chiar și a eului pre-dat (căci ce luptă se câștigă pre-dându-ne?) pe care să o facă, cum spunea Husserl, fiecare de la și pentru sine însuși.

Problema pe care Lacan a sesizat-o în tehnica tradițională ține de însăși psihanalistul care tratează discursul analizandului, neglijând apelul vorbirii și astfel simțindu-i vidul care trebuie umplut, răspunzându-i-se cu ceva dincolo de realitate (ca exemplu psihanaliza „stadiilor instinctuale“), ca pe o flecăreală, neacordându-i atenția adecvată. Conceptul clasic al atenției-flotante, care ar fi răspunsul redus de prejudecăți al analistului pentru asociațiile libere ale analizantului, nu putea să satisfacă o turnură a discursului psihanalizei înspre discurs.

Însă nu e vorba aici nici de a presupune o ureche în plus, sau chiar mai multe, care ar realiza un trans-auz într-o pretinsă comunicare între inconștiente. Nimic din realitatea (imaginară) a analizantului nu poate să constituie de facto un indiciu, cât felul în care această realitate este reconstituită într-un epos. La fel ca în cazul ustensilului la Heidegger, ființare a cărui ființă iese la iveală numai atunci când se strică, vorbirea analizandului, ca instrument al psihanalizei, relevă de inconștientul acestuia numai în poticniri, inversiuni neintenționate, lapsusuri – ceea ce în psihanaliza clasică s-a numit acte ratate. În acest sens vin în ajutor foarte-controversatele ședințe cu durată variabilă în care suspendarea ședinței eliberează semnificantul de rutina, cum am spus, cronometrică.

Heidegger lasă câteva indicii de la care putem să tragem anumite concluzii ce țin de câteva pasaje din paragraful amintit, din care cităm două, printre altele: „lucrurile stau așa pentru că așa se spune că stau“ sau „e de ajuns ca un lucru să fie transmis mai departe pentru ca deschiderea să se preschimbe într-o închidere“.

Înțelegem, așadar, că istoria (în genere) nu se ocupă de realitate, ci de emergența adevărului în realitate, adică tocmai de ceea ce dă peste tine în anumite momente, care pot fi transformate într-o vorbire plină sau o tăcere plină de înțeles(uri). Să luăm ca exemplu tehnica montajului cinematografic, în două ipostaze duse la limită (de dragul exemplificării) ale ei. Istorisirea de pe peliculă, adică ce se întâmplă, poate fi spusă în două moduri: uzând de cât mai multe cadre sau de cât mai puține.

În primul caz montajul este folosit ca regizorul să ne spună ce vrea el să înțelegem din film, fie este folosit rețetar (filmul de gen), asemeni filmelor hollywoodiene a căror tehnică de montaj, chiar dacă diferită între perioadele istoriei cinematografiei, e indiscernabilă în ele. Aceasta este flecăreala cinematografiei și cea mai vândută formă a ei, la care auditoriul asistă ca să se relaxeze, îmbinare a contemplării imaginilor, cărora li se răspunde prin vidul anestezierii mentale, cu înfulecarea de pop-corn, aliment conținând sufixul pop devenit deja specific unei forme de consumism (pop music, pop magazine, pop art, pop culture), pe care engleza americană o denumește entertainment.

Pe de altă parte, există cinematografia (precum cea a „Noului val românesc“) în care tăierea în timpul montajul ocupă un loc secundar, importantă fiind înscenarea istoriei și derularea imaginilor așa încât atenția auditoriului să necesite un ochi antrenat, un „ochi“ scos din repetitivitatea unui Impersonalul „se“ care prefigurează, după cum spune Heidegger, ce și cum vedem, analog urechii antrenate psihanalistului, tocmai pentru că imaginea provine și ea de la un artist (analog artistului psihanalizei), care nu-și umple „canalul“ de comunicare cu propriul său ego.

Pancarta – câtorva membri ai – Epagoge.ro la protestul anti-Acta din Cluj (11 feb. 2011)

În istoria recentă a Europei nu s-a întâlnit un tratat precum cel semnat recent fără delibare publică, căci ar implica pe Celălalt, denumit ACTA, care să întărească, de dragul corporațiilor, drepturile unui autor (tare), sfidând astfel orice înțelegere filozofică a acestui termen. Căci unde e autorul în creație, dacă însăși originalitatea semnăturii sale ține de ceva care îi scapă? Aici se dorește subjugarea semnăturii autentice a autorului, prin sporirea drepturilor companiilor, cu o semnătură „de afaceri“ care ar releva mai degrabă de o repetitivitate goală/funcțională.

Înțelegem de ce, dacă psihanaliza e un talking cure în care se vorbește despre cotiturile istoriei (personale), ea nu se poate reduce la traumă, la fel cum nici cinematografia nu se reduce la scenariu, în aceiași măsură în care nici disciplina istoriei nu se reduce la fapte, tocmai pentru că un simptom se poate deplasa simbolic, printr-o metaforă. Prin vorba plină se face manifest adevărul mai degrabă decât realitatea imaginară a subiectului, căci inconștientul este chiar ceea ce scapă (aparentei) continuități a discursului.

Însă această istorie trebuie asumată, în adevărul intrigii ei, de către subiect. Departe de a fi o relație duală, în această relație dintre analist-analizand se polarizează (câmpul) discursul(ui). Ea implică, deci, un al treilea, care să se includă în discursul eposului analizandului, într-o limbă „arhaică“, chiar „străină“ și care să vorbească, prin „vorbirea plină“ a acestuia din urmă, aducând cu sine adevărul. Sensul anamnezei psihanalitice nu mai poate fi simpla reconstituire a trecutului, ci de reordonare („liberă“) a contingențelor trecute. De pe divanul psihanalistului, analizantul își rememorează calea, a cărei intrigă simbolică ar ține, vorbind într-un limbaj aristotelic, de descoperirea telosului, adică cel de-al treilea termen care ghidează atât fapta reală, cât și scopul imaginar. Cotituturile istoriei noastre sunt chiar momentele de criză în care ne dăm seama (ne în-grijorăm, ar spune Heidegger) că mișcarea de real-izare a dorinței ne-a adus într-un moment care nu se împacă cu imaginea pe care ne-am făcut-o despre ea, că am pierdut o relație de ființă cu noi înșine. Astfel că trebuie să recuperăm intriga (simbolică) a istoriei noastre, ca un fel de punct de pornire al entelechiei dorinței. Acest capitol al ei e marcat, asemeni acelor cue marks din filmul de la cinema: câteva puncte și linii negre iregulate, care sunt prezente pe ecran pentru o fracțiune de secundă și care semnifică și semnalează schimbarea rolei. Acele formațiuni „negre“ relevă de sensul care poate fi restabilit prin exegeza mea și de adevărul care s-a înscris deja în altă parte: în corp, în scenariul al cărui rezultat sunt (amintirile copilăriei mele), costumația actorilor, distribuția și replicile (stocul semnatic al accepțiunilor vocabularului meu, stilurile de viață schimbate și în „caracterul“ meu).

_______________

BIBLIOGRAFIE:
Vorbire vidă și vorbire plină în realizarea psihanalitică a subiectului, în Funcția și câmpul vorbirii și limbajului în psihanaliză, J. LACAN, trad. Dauverchain, Gârmacea, Suzan, Editura Univers, 2000;
The function and field of speech and language in psychoanalisis, în Écrits, J. LACAN, trad. B. Fink, ed. W.W. Worton & Company, 2006;
Ființă și timp, §35 și Excurs asupra câtorva termeni heideggerieni, M. HEIDEGGER, trad. G. Liiceanu și Cătălin Cioabă, ed. Humanitas, 2006;
Dicționar de psihanaliză (Larousse), trad. dr. L. Gavriliu, ed. Univers Enciclopedic Gold, 2009.



Un comentariu la articolul „Note despre Lacan, Heidegger, cinema, ACTA“

  1. [...] acestea nu ar mai face titluri, ci ar face găuri, așa cum  notează, admirabil, Valeriu în articolul [...]

Lasă un comentariu