doi câini andaluzi

Mănâncă-ți corpul ca pe tine însuți

Caloriferul e rece ca un sloi de gheață. Deasupra scărilor bate sacadat un neon cu o lumină gălbuie, astfel încât întreaga casă pare impregnată cu icter. Primul sunet care poate fi auzit e un șuierat al unui ceainic roșu ce arde pe o flacără verde. Cobor în fugă scările, mă duc direct la aragaz, un soi de sobă cu patru picioare lucrate manual din fier încins, cu un singur ochi. Liniștită, scot fără grabă capacul de la ceainic, îl pun pe o măsuță rotundă, făcută din zeci de bare de fier ruginit, îmi deșurubez cu grijă capul, după care îl las să-mi scape din mâini în apa clocotindă. Prin toată casa se răspândește un miros de trandafiri. După ce fierbe timp de câteva minute, cam cinci, sașe, depinde de preferințe personale, iau o furculiță, singura pe care o mai am, și-mi scot cu grijă ochii, îi așez pe o farfurie. Adaug condimentele necesare, un pic de piper cu o aruncătură de busuioc și mă pun la masă. Ochii trebuie mâncați cu grijă, nervii sunt cei mai savuroși, iar în ceea ce privește corneea, la ea se poate renunța cu ușurință. Irisul rămâne un mister chiar și în farfurie, el dispare și lasă în urmă o ușoară idee de acru ce gândilă papilele, fantomele a ceea ce a fost cândva un gust.

Am urcat la etajul galben duminică dimineața unde iubitul sfânt era împachetat și în timp ce ardea ibricul pe foc, am desfăcut pe rând toate cutiile goale de pantofi pe care le-am putut găsi, am lăsat ibricul să urle și m-am așezat să ascult respirația ce părea să vină din ele. După un timp suficient, m-am reîntors în bucătărie și am pregătit micul dejun. Inscripția următoare apărea din senin pe perete: Uite dragă, m-au răstignit amorurile noastre moarte…



Un comentariu la articolul „Mănâncă-ți corpul ca pe tine însuți“

  1. Ah, stiam eu ca o sa (re)inviati.
    Superb!

Lasă un comentariu