combustii şi maxime

Metamorfoza bivalentă

Cu toții trecem la un moment dat prin situații de tipul bunului simț comun din care cu greu mai putem ieși, deoarece simplitatea și mediocritatea ne cicatrizează discursul lăsând la vedere doar o parte din noi, aceea parte dogmatică care pentru mulți pare inconfundabilă. Pentru a scăpa de doză tautologică (zilnică)  este necesară o dedublare a discursului nostru.

Convențiile la care suntem supuși de obicei datorită intersubiectivității rigide și mecanice, fac ca această dedublare să fie imperativă. De multe ori suntem de acord unii cu alții pe diferite teme, dar niciodată nu știm pe ce se bazează această concordanță și unde duce ea. Pentru a fi pe plac celorlalți, trebuie să devenim tot timpul altcineva, să devenim de fapt străini unul față de celălalt. Prin acest proces de înstrăinare noi putem da sens lucrurilor, opiniile devin noi și autentice, relațiile devin imprevizibile, iar totul ia unitate și contur. Zilnic trecem prin această răsturnare fară să ne dăm seama, iar apexul acesteia este mărturisirea sau mai bine zis confesiunea. Odată ce intervin aceste momente confesionale lucrurile se prăbușesc, devenim din nou acele ființe injectate de doză menționată în primul paragraf.

Avem deci la dispoziție două discursuri unul de înstrăinare care duce la autenticitate, iar unul de parafazie care este mărturisirea.



Un comentariu la articolul „Metamorfoza bivalentă“

  1. „Circumferința nu ar putea să existe fără centrul său, pe cînd acesta este absolut independent de ea“ spune R. Guenon în „Simboluri ale stiinței sacre“ …și totuși, mai spune că simbolul Haosului e cercul fără centru…
    Jonglez liber cu simbolistica asta și aloc centrul, Sinelui și circumferința, Celorlaltora, alterității, întrebându-te cum ne-am putea înstrăina față de un alt-cineva pentru care suntem, în mod evident deja, străini?Posibilitatea acestei înstrăinări ar fi, cred, doar dacă Centrul ar crede despre sine că e însăși Circumferința…și această mărturisire ar fi, desigur, dureroasă, atrăgând căderea din iluzor, în real…iar Cercul, rămas fără centru, se surpă-n sine, făcând loc Haosului…

    P.S.: Probabil cea mai fără sens pereche de întrebare-răspuns din anii de școală e :
    -Şiii…ce-a vrut să spună poetul prin asta?
    -Păiii…(reprize pe nerăsuflatelea de „datul cu părerea“ + palme transpirate și, da!, aici accese parafazice).

Lasă un comentariu