gânduri des-fătate

Necunoscuților

Ştiați că cele mai des întâlnite cuvinte pe patul de moarte sunt acestea patru: „Iartă-mă! Te iert! Mulțumesc! Te iubesc!“ ?

Ştiați că girafa e singurul animal care se poate linge în urechi?
Ştiați că mă gândesc mult la voi, oamenii care ne citiți Jurnalul?
Cine sunteți?
Părinții colegilor mei? Familia mea? Prieteni și cunoscuți de-ai lor, de-ai mei ? Profesori ? Sau…cine? Suntem necunoscuți unii față de alții și de aceea voi face uz de această străinătate și de intimitatea pe care o oferă internetul pentru cititul unui text online, și mă voi adresa vouă, necunoscuților cititori ai Jurnalului Facultății de Filosofie.

1.Profesorilor:

Unde sunteți? Pot înțelege că aveți cărți de scris și titluri de câștigat, dar nu pot înțelege cum de fie vă evaporați din această universitate, fie vă ascundeți sub aceste nomenclaturi ceea ce aveți mai de preț, acolo unde contează enorm: Omul din voi în fața studenților?! Fără afirmații totalizante, fac loc aici pentru a mulțumi celor care încă își poartă vocația cu fruntea sus și cu viață în privire, dar acestea sunt unele (puține) excepții. Dumneavoastră, cadre didactice remunerate sau ne-remunerate pentru ceea ce faceți, vă amintiți de cei ce v-au fost dascăli, nu? Sigur că vă bucurați să povestiți despre ciudățeniile lor, despre geniul lor (unde era cazul), despre relația care exista atunci între student și profesor. Mi se cam strepezesc dinții când aud asemenea istorisiri și, cu transparența pe care mă străduiesc să o păstrez, va intreb: Dumneavoastră sunteți conștienți de faptul că așa cum vă prezentați la cele câteva cursuri pe care le susțineți în fața noastră, așa ne veți rămâne în memorie pentru totdeauna…? Amintiți-vă să vă amintiți cât mai des că în fiecare pereche de ochi care vă privește se încrustează adânc profilul dumneavoastră…că ceea ce spuneți contează pentru noi…că vom povesti ani buni de-acum încolo despre cum erați la curs, sau cum erați când vă-ntâlneam pe stradă, că avem anecdote a căror protagoniști sunteți. Vă rog să fiți mai atenți la amintirea pe care v-o construiți în memoriile noastre și vă rog să ma credeți și ascultați: AVEM NEVOIE DE DUMNEAVOASTRĂ! Vrem să avem pe cine respecta.Vrem să fim competenți în domeniile pe care ni le destăinuiți. Chiar dacă studentului i se impută lipsa generală de interes și preocupare, sunt între noi din cei care așteptăm și vrem multe de la dumneavoastra tocmai pentru că avem multe de dat…puteți înțelege asta?

Ştiu că e la modă să fim conduși de mici tirani, dar îmi e așa de greu să pricep de ce un necunoscut pentru mine, că-i rector sau președinte nu importă, e vinovat pentru starea de fapt a lucrurilor? Îmi vine mai la-ndemână să mă adresez direct și naiv celor care-mi sunt mai apropiați ierarhic și să le cer lor prezență și vocație, decât să urlu anonim înspre urechi închise în Casa Poporului. Asta e, cred, soluția cea mai aproape de eficiență pentru ceea ce constituie o problemă pentru mine.

2.Celorlalți cititori:

În lumea mea, protestul nu e foarte ușor de înțeles. Gândind la rece, mă-ntreb ce treabă-i asta: taci chitic ani în șir, după care pur și simplu ieși în stradă și-ți strigi nevoile. Şi-n fața cui? A conducerii țării? Dar, vai, ei sunt departe, de aceea e atât de greu să fii auzit. Şi vrei să ce? Schimbare pentru un “mai bine”? Cine sunt cei care să aducă “mai binele” în țara noastră? Teoria spune că ar trebui sa fie oamenii noi, prospeți, tinerii cu ochi limpezi și spinarea dreaptă, teoria spune că unui stat îi poate fi cu adevărat teamă doar de studenția țării, pentru ca ei sunt cei care vor locui în casa zilei de mâine, ei nu au încă familii de întreținut, șefi de îndurat, sau ipoteci de plătit, ei sunt cei care sunt liberi să ceară. Însă așa cum am mai spus-o, o mai spun: noi, cei care suntem acum adulți activi, nu prea mai avem motoare revoluționare: studențimea, avem toți o ștanță pe fesă cu însemnul Revoluției din `89, iar populația adultă matură de acum este produsul anomiei de atunci .„Conceptul de anomie (din grecește: a nomos ― fără lege) a fost introdus, în 1893, de profesorul Emile Durkheim, întemeietorul școlii franceze de sociologie, în lucrarea sa La division du travail social (Diviziunea muncii sociale). Anomia desemnează un fenomen social anormal, patologic, generat de lipsa de reguli morale și juridice menite să organizeze viața economică și socială. Durkheim a studiat apariția și efectele fenomenului de anomie în perioada Revoluției Franceze. Dar observațiile sale se regăsesc în analiza tuturor seismelor sociale. Spre exemplu, în 1994, un sondaj al Centrului de Studii și Cercetări pentru Probleme de Tineret din România arăta că optzeci și opt la sută dintre tinerii între cincisprezece și douăzeci și nouă de ani sufereau de anomie! O veritabilă generație de sacrificiu, pe care lipsa de legi și regulamente, precum și aplicarea defectuoasă a celor existente în perioada imediat următoare revoluției din decembrie ’89 au făcut-o să-și piardă încrederea în viitor și să se adapteze foarte greu prezentului.“ (Ficeac Bogdan, Tehnici de manipulare)

Scrise fiind cele de mai sus, nu pot concluziona…

În fine, mă-ncumet să vă împărtășesc un clip care m-a impresionat prin optica pe care o propune:
Uitați-vă la asta: http://www.illuzia.net/en/



Un comentariu la articolul „Necunoscuților“

  1. Foarte fain clipul si de articol…. nu mai vorbesc! Frumos.

Lasă un comentariu