banda lui möbius

Noi/Ei

De ceva timp mă încearcă o nostalgie. Dar e nostalgie care se îndreaptă către viitor. Nu e una din aceea eshatologică, care promite împărății și mese bogate în sânul lui Avraam. Aștept ziua în care trupul meu va fi suficient de bătrân ca să se sincronizeze cu ceea ce unii numesc spirit. Aș vrea să am o asemenea înfățișare încât oamenii să mă ia în serios atunci când vorbesc. În schimb, chipul meu de copil m-a împiedicat întotdeauna să spun ceva astfel încât oamenii să nu se îndoiască de serios.

Mă întreabă lumea cam ce aflăm noi pe la facultatea aceasta. Mulți îmi spun că facultatea nu te face om. Eu spun: sigur, nu te face om, te face de obicei meseriaș. La noi, pentru ei, pământul e întotdeauna rotund, lucrurile stau așa cum trebuie, sunt fără greșeli. Cel puțin în conținut… Însă, e o lume plină de secrete. Îmi aduc aminte, tot în șirul amintirilor legate de orele de Filosofie, că lecția cu cea mai mare pondere de „așteptabilitate“, Sensul vieții, mi-a rezervat câteva surprize. Într-adevăr, dacă te aștepți la ceva de la filosofie, apoi asta e, să îți spună care e sensul vieții. Ei bine, chiar dacă voi considera existențialismul extrem de depășit, de la ei citire: viața nu are sens. Are în schimb secrete și semne.

Acum toată lumea crede că pot să închei trucul magic cu scântei și slipici. Aș putea, dar aș pierde din prestigiu. Sper să înțelegeți, căci eu nu.

Se verifică mereu, și în cazul meu, că atunci când ești tânăr poți doar să înveți, abia la bătrânețe să și înțelegi. De aceea, de ceea ce privește viața (care e întotdeauna și privația ei) ține și că te surprinzi îmbătrânind. Nu pentru că ar trece timpul, ci pentru că timpul trece peste, pe lângă, tine, te lasă undeva de unde nu mai poți privi critic ceea ce se întâmplă. Căci una e să te poți detașa de timpul tău și să îl deplângi și alta e când timpul însuși îți refuză să te mai recunoști în propriul trecutul și să devii, cum se zice, senil.

Secretul comunității noastre stă în toleranță și responsabilitate. Dacă ați fi curioși să aflați ce se audiază pe la noi, timpul acesta pe care îl trăim ca postmodern ne rezervă sarcini ca toleranța și responsabilitatea. De departe suntem cei mai buni la enunțare, dar vă spun serios, singurul lucru pe care nu ți-l explică nimeni în toată facultatea e cum să fii, totuși, responsabil și tolerant. În schimb, dezolarea pe care ți-o provacă lipsa de sens a vieții e înlocuită cu orice altă „etică“ a evenimentului. Dacă viața e alcătuită din clipe, orice s-ar întâmpla… se mai întâmplă… și altora. Te înscrii (odată cu examenele), și tu, în rândul celorlalți meseriași. E ca și cum întreaga structură de conținuturi vehiculate nu ar fi decât semne și simptome ale unei imuno-deficiențe (Derrida). În timp ce se construiește fastidios o programă care acoperă tot ce ar trebui să știi, dar se ține secret tot ce se știe, la sfârșit îți dai seama că cei pe care i-ai omagiat (cu note bune) nu pot decât să dea greș în ceea ce au fost antrenați: filosofia… sau viața.

Aștept ziua în care am să fiu suficient de bătrână ca să pot uita de toate acestea. Atunci am să înțeleg cu siguranță altceva, dar va fi ceea ce contează. Acum mă supără și inocența cu care ne răzvrătim și prea-marea-mărinimie cu care ne tolerează „fantasmele“ filosofice toți ceilalți. De aceea aș avea nevoie de un Divan sau Gâlceavă a înțeleptului cu lumea sau Gideț al sufletului cu trupul. Dar toate, data viitoare…



Lasă un comentariu