bate vântul, latră câinii

Nostalgii din liceu și treburi hazlii din Universitate

Vineri, ajuns la Universitate, observ un afiș care anunța că (peste o oră, la 11) urma să i se acorde titlul de Doctor Honoris Causa dlui Nicolae Manolescu. Îmi zic, în timp ce mă îndrept spre un seminar, că e păcat că voi rata momentul, curios fiind să apuc să-l văd în carne și oase pe Manolescu.

Seminarul începe și nu trece mult timp după prezentarea făcută de un coleg a unei cărți, că dă buzna, ușor disperată, o doamnă cu funcție de șefă prin UBB, care-l roagă pe seminarist să ne ia în Aula Magna „că nu este lume la Manolescu!“. Ne uităm mirați unii la alții și seminaristul decide că, dacă suntem de-acord, să-i facem pe plac doamnei. Doamna argumentează afectat: „Filozofie… Manolescu…“. Îi spun seminaristului să mergem (eu nu eram singurul curios), în ciuda stranietății situației.

Vedeți voi, eu vin de la un liceu în care eram obligați să purtăm uniforme (față de care n-am prostestat niciodată și am făcut parte din prima generație care le-a purtat) de culoarea albastru gen „Blue Screen of Death“, cumpărate la suprapreț. Și pantaloni, neapărat blugi albaștri sau negri. Dacă refuzam, riscam, uneori, să fim dați afară sau să nu fim lăsați să intrăm deloc în școală – odată a trebuit să mă cert 10 minute cu profesoara de serviciu pe subiectul, foarte jenant pentru mine, pantalonilor mei gri, decolorați de la atâtea spălari. Un liceu în care la fiecare prostioară (culminând cu „ziua patronului spiritual al liceului“, un mare orădean – nu vă obosiți să căutați pe Google despre el, nu veți găsi nimic despre „omul de spirit Aurel Lazăr“) eram convocați în Sala Festivă, tapetată cu galbene cofraje de ouă (adevărate) – albastru și galben fiind, probabil pentru „simbolistica“ lor (tristețe și icter), „culorile oficiale ale școlii“. Acolo, înaintea începerii prostioarei, ne ridicam în picioare și ascultam, cu mâinile pe insigna liceului obligatoriu cusută în piept (recunosc că asta n-am făcut-o) în dreptul inimii, imnul național. Tot.

N-am avut probleme cu autoritățile liceului, probabil pentru că mă ocupam de revista școlii, împreună cu câțiva prieteni. Așa că – eu cred că – o făceam destul de bine. De exemplu, fiecare număr în parte avea, în mărimi decente, un număr bun de imagini cu tablourile câte unui pictor modern din secolul XX. Și un Argument pentru care s-a ales acel pictor, scris de un profesor de artă plastică. (Da, se poate să fie simptomatic că și acum am pretenția – nejustificată – că „fac“ revista „școlii“. Automatism de repetiție, ar zice cineva. Mă absolv parțial prin faptul că încă 2 persoane de-aici de pe blog scriau cu mine la revista „Lăzăriștii“ – titlu care sună ca dracu’.) Oricum, puteam să chiulesc de la ore ca să mă întâlnesc cu „redacția“. În schimb, mă certam cu domn director pe cum arată revista, primind câteodată chiar un prețios du-i-o la mă-ta dacă nu-ți convine și pune-ți numele pe ea. Din păcate și „Revista lui Vali Cuc“ sună ca dracu’.

Oricum, copii erau obligați să o cumpere. Se distribuiau vreo 20 de numere pe clasă (în funcție de numărul de elevi), iar diriginta avea periculoasa sarcină de a-i convinge pe unii și pe alții să dea 7 lei pe o revistă, totuși, subțirică. Și n-ar fi făcut-o, domn director ăsta (care merita două titluri de autoritate: și „Domn“ și „director“ – puteam să-i zicem, sintetic și direct „domnitor“), decât pe foi lucioase, la o editură unde avea el relații și unde, sincer, nu cereau atâta pe exemplar, dar domn director strângea un fond de redacție pentru cine-știe-ce slujbe și delegații obscure și costisitoare făcea redacția asta, care eram noi, care nu văzuse un șperț și care, când nu făcea pe cheltuiala – timpului, desigur – ei revista, se spărgea de râs în „sediul de redacție“ (sau făcea frumoase „seminarii“ de filozofie contemporană).

… și așa era la mine-n liceu, cel puțin în ultimii trei ani (când au început „seminariile“ de filozofie, la inițiativa unei prietene – profesoară și acum acolo).

Totuși, n-ar trebui să mă plâng. În fond, voiam de la bun început să-l prind în viață pe Manolescu. Evident că era lume la Manolescu, ba chiar ulterior n-au mai fost locuri. Oricum, a meritat porția bună de râs. Recunosc că, punctând momentele principale, pot părea un ignorant care n-a mai văzut o astfel de ceremonie. E-adevărat, n-am avut ocazia sau nu m-a interesat. Aș fi vrut la Paul Ricoeur, dar nu știam (nici pe-atunci!…) ce-i aia la 9 ani.

La început, ne-am ridicat toți în picioare, căci pe ritmuri de Gaudeamus igitur (care, ironic, se cheamă și De Brevitate Vitae) intrau robele academice. Apoi ne-am așezat și rapid, în spate robelor, au intrat luzării fără costum de supererou. A urmat discursul de deschidere al rectorului Ioan-Aurel Pop care, când nu se referea bombastic la „împricinat“, aveai impresia că poate fi rostit la orice festivitate. Enumerând, într-un iz naționalist, personalitățile care – pare-se – aveau o importanță pentru UBB, îl băgase și pe Bogdan-Duică. Da, cel despre care Topârceanu a consacrat vorba (parodiind „blestemele“ lui Arghezi): Lăuda-te-ar Bogdan-Duică! După el, doamna Marta Petreu a citit un frumos Laudatio, în care, pentru câteva momente, scriitoarea măsura rafturi și calcula numărul de litere din cronicile lui Manolescu. În fine, părintele Ioan Chirilă a citit „diploma“ de înmânare (cu textul în latină) cu dicția pe care o am eu, care nu știu Germană, când citesc ceva în Germană. Citesc… aproape bine.

Era să uit să zic și despre discursul de mulțumire al lui Manolescu: a fost mai dezghețat decât retorii noștri și mult mai simpatic, mai cursiv și coerent, chiar dacă nu erai de-acord cu discursul său reacționar despre dascăli. (Apropo, pe tema asta, un articol foarte bun despre criza învățământului scris de Alex. Cistelecan.)

Ați putea spune că sunt malițios. Felul în care am fost chemați acolo, ca la mitingurile comuniste (sau lăzăriste, pe vremea când depuneam coroane de flori la statuia lui Aurel Lazăr – și eram amenințați să venim), cred că justifică aparenta maliție. Am văzut mai mulți colegi aduși cu japca, iar săracul om a mulțumit entuziasmat pentru că îl onorăm în număr atât de mare.

Apogeul au fost cele 5-6 colinde cântate de corul Facultății de Teologie. Dacă Angela Merkel, după ce-a primit același titlu din partea UBB-ului proclamat multicultural de dl Marga, a declarat că multiculturalismul a eșuat (în Germania, desigur), cred că, pe nesimțite, se inventează un nou concept original UBB: uniculturalismul. Dovada? Luni dimineață, în timp ce eram curs, în holul universității a început să cânte, duios, Hrușcă, din colindele neamului nostru (ortodox, se-nțelege).

Fac o propunere fantastică: ateii și ceilalți eretici pot să-și depună, de luni până vineri (orarul cu publicul: de la 8 la 12!), cererile de încheiere a contractului.



2 comentarii la articolul „Nostalgii din liceu și treburi hazlii din Universitate“

  1. [...] (Să vă dau un exemplu? Decernarea Doctor H.C. lui Nicolae Manolescu de care v-am povestit.) [...]

  2. Prima oara cand sunt pe blogul tau da’ imi permit sa comentez pt ca m-ai facut unu) sa rad doi ) sa multumesc lui Dumnezeu/spaghetti flying monster/Zeus ca am scapat de sistemul universitar absolut tembel de la noi si trei ) pt. ca mi-ai adus de aminte de fan-boy-ismul meu pt Ricoeur de acum 10-12 ani :)

    Anyway, Manolescu e un tip cool, cand am inceput sa-ti citesc postul asta mi-era teama ca s-a senilizat intre timp si a inceput s-o dea in diverse; poate ma insel, da’ mi se pare ca a vorbit si el despre Paul Ricoeur in aproape prime-time la emisiunea pe care o avea la PRO TV acu’ multi, multi ani, cum la fel vorbea de subiecte absolut fascinante pt mine liceeanul de la sfasritul anilor ’90 precum literatura japoneza sau teatrul sarac al lui Grotowski.

Lasă un comentariu