bate vântul, latră câinii

Note pe marginea postmoralității

[după - lectura din - Gilles Lipovetsky]

În ciuda oricăror post(-)uri contemporane care ar indica, dacă nu transcenderea, iluzia depășirii unei periode de instituire a principiilor etice care să umple golul lăsat de secularizarea modernă, în ultima vreme asistăm la o resurecție a eticii. O resurecție care vine pe fondul unei crize totale de principii, într-o lume care pare a fi, în cuvintele lui F. Fukuyama, post-istorică în sensul unui consens general al democrației neoliberaliste, care, inevitabil pentru orice ideologie (chiar una antiideologică), se infiltrează în toate zonele spiritului. Tocmai acest loc gol(it) de principii poate să dea spațiul necesar dezbaterii etice, căci o discuție nu poate avea loc într-o lume sufocată de absolutismul propriilor norme. Nu poți vorbi (și nu e frumos!) cu gura plină.

Zeitgeist-ul este, așadar, reflectat în mod fundamental de sfera etică, căci până și discipline care nu păreau a avea, inițial, un aport la (de)zbaterile etice își legitimează discursul, sub presiunea unui pragmatism care cere fapte și folos practic, plecând de la binefacerile pe care le aduce, direct sau indirect, subiectului uman. În societatea de consum, efectul acestei reanimări de principii este descris de Baudrillard ca un fel de reciclare caricaturală cauzată de refuzul realului. Astfel, spune el, exact când monarhia e tot mai puțin populară, revistele de can-can își umplu paginile și copertele cu știri despre nunțile nobiliare (vezi recenta „Nuntă a secolului“), dizolvarea ideii de familie e celebrată prin glorificarea ei în mass-media și folosirea ei în scopuri politice (M. Geoană, asemeni președinților americani, apare împreună cu soția la televizor în ajunul alegerilor, pentru ca apoi mass-media să speculeze o relație între soția acestuia și un coleg de campanie).

Însă pe când Baudrillard face o critică a consumismului, Lipovetsky susține că în contemporaneitate apare existența fastă a două discursuri, în surplus. Odată cu modernitatea, se disting două tipuri de morală. Una dintre ele vine în continuarea premodernității și nu se aplică imperativului progresului, anume cea religioasă tradițională. Secolul Luminilor aduce însă, golind cerul, o altfel de morală, în spiritul aceluiași absolutism, care își are apogeul în Kant: morala datoriei. Această morală a „datoriei laice, rigoriste și categorice“ vine să umple ceea ce, poate, a fost prematur golit, anume instanța verticală. Această morală modernă începe pe la sfârșitul secolului al XVII-lea și se încheie la puțin timp după Al Doilea Război mondial și reprezintă o perioadă de secularizare etică, propice pentru pregătirea terenului postmoralismului. Făcând o paranteză, mi se pare simptomatic ca postmodernitatea să aducă un fel de perversitate a excesului, a trecerii la limită. Există o trecere de la avant- (specifică artelor moderne) la post-  care ar merita – integrată în – o analiză mai extinsă, luând în seamă că prima ține de un ideal de progres, alta ține de o situare – iluzorie – deja dincolo de limită, care, după cum o demonstrează unul din fenomenele sociale cele mai frecvente, anume consumul de droguri tocmai ca dorință de juisare la limită, poate fi realizată în deplinătatea ei doar post-mortem. Nu e, cred, întâmplătoare abundența acestui prefix într-o societate care trece dincolo de acumulare, adică în exces  (și a cărei boală „a secolului“ devine tocmai una a ceea ce prea-mărește în exces – cancerul).

Primul ciclu, al modernității, este cel al sacrificării pe altarul Idealurilor. Al doilea, odată cu dispariția tot mai răspândită a imperativului datoriei, este cel al neîncrederii în principii sau, cum spunea Paul Celan, a barbariei oricărei poezii după Auschwitz. În acest ciclu se dă naștere, după M. Gauchet, societății postmoraliste, în care se trece de la hiperbolitatea datoriei la materialismul unei bunăstări personale, a unui ego care-și satisface (și consideră) dorințele în/de felul pulsiunilor.

Trăim, după cum spunea Marc Richir, în vremuri în care (încă) predomină instituirea simbolică a Unu-lui. Singura obligație a acestei ere este, dată fiind invariabilitatea ego-ului unic(at), a in-dividului inevitabil narcisist, atașarea de propria persoană. Ca să luăm un exemplu, acestui „monadism“ al individului îi vin în sprijin unele teorii contemporane comportamental-cognitive (de altfel și singurele instituționalizate, dat fiind că sunt uzate de stat pentru a măsura sanitatea cetățenilor), pentru care actul sexual are polul principal în ego-ul individului.

Raportarea contemporană antietică la valori este împărțită de Lipovetsky în două: fie este vorba de o logică doctrinară, al cărei scop e mai degrabă reinstaurarea unui dogmatism etic insensibil la realitățile sociale, bazat pe o logică binară, fie o logică suplă, adaptabilă la condițiile „de piață“, contaminată de ideologia neoliberală. Totuși, în ciuda acestei eterogenități absolute a celor două discursuri, se întâmplă ceva care să reînvie interesul pentru etică. Este tocmai faptul că, zice Lipovetsky, în ciuda aparențelor, societatea postmoralistă are și ea o etică. Una minimalistă, care nu impune sacrificii majore și nici depășire de sine (o depășire morală, căci depășirea e foarte frecventă în societatea actuală – în cea românească – pe șosele, de ex. – din dorința excesului de mișcare care e viteza ce – pretinde că – anulează orice entelechie, orice relație cu verticalitatea, singura în măsură a ține ritmul acțiunii/destinului pe scopul propriu).

În felul acesta, nu există nicio contradicție între învierea eticii și atitudinea respingerii cu vehemență a datoriei, legitimarea dreptului personal la fericire autonomă. Propunerea lipovetskyană este, cred, până la urmă nesatisfăcătoare, asta fără să vreau a da gir unuia dintre discursurile (extreme) ale zilelor noastre. El pledează pentru o etică „inteligentă“ a căii de mijloc, pe care, printr-un șiretlic al minții, e imposibil să n-o accepți, ca pe orice „cale de mijloc“ de altfel. Desigur, nici această „cale de mijloc“ nu este pe de-a-ntregul asumată, căci după ce face o critică a excesului egoic, acesta propune să responsabilizăm in-divizii prin rațiune, oferindu-le ca instrument știința și să ridicăm socialul deasupra persoanei în importanța soluțiilor etice. Aceasta situație „ideală“ este ilustrată în filmul „Dogville“ al lui Lars von Trier: acolo, exact ca în viitorul predictibil al societății noastre, democrația perfectă și transparența totală se preschimbă, cu sens schimbat, în opacitatea, incurabilă de această dată, a in-divizilor.



2 comentarii la articolul „Note pe marginea postmoralității“

  1. 454,9 x1024 x1024 x1024

  2. Nici nu mă gândeam altfel.

Lasă un comentariu