gânduri des-fătate

O re-tragere de cuvinte

Eu visez mult și frumos, atât în timpul somnului cât și în trezie, așa că deseori îmi amintesc o replică de teatru absurd: „Ah, dar câte vise, adică visuri, la plural!“

Tot visând vise și visuri și amintindu-mi secvențe trăite în real sau în imaginar am ajuns să cred că a venit vremea să îmi retrag cuvintele de ocară despre cum îmi apăreau mie oamenii și viața, despre singurătatea și tristețea de care i-am acuzat pe cei care trăiesc nemulțumiți și, deci, ne-mulțumind. Desigur, calitatea asta a cuvintelor – de a putea fi retarse – e o născocire a impulsivității pentru a nu ciobi rigidități în chestiuni de onoare, însă pentru mine, poate că ar fi mai potrivit să spun simplu: m-am răzgândit!

Da, îmi pare mai umană răzgândeala decât solemna retragere a cuvintelor; dar prea puțin contează explicațiile date întru absolvire (apropo, nu vă pare amuzant că a „absolvi“ înseamna atât a ierta de păcate, de pedeapsă, cât și a termina un an școlar, un ciclu de învățământ? Eu mă-nfior un pic când mă gândesc la polisemia asta!)

Diagnosticată din fragedă pruncie cu optimism patologic și convinsă tacticos că asta nu dă bine prin cercuri culturale, renunț acum să mă mai tratez împotriva acestuia cu fel de fel de  „tristeți romantice de fată, cu furii oarbe sau cu placidități, păstrez totuși ironia, dar nu pe cea acră, care jenează deseori gratuit, nu, pe cea moralizatoare, fabulistă. Totodată îi pot înțelege pe cei care sunt (aleg să fie) și se resemnează ca fiind preponderent nefericiți, cum ar fi triștii artiștii cu iz de gânditori;  îi primesc în jurul meu și-mi plac chiar, însă de-or fi poeți sau actori, închiși în sine sau exuberanți, nu prea are importanță, la fel de greu le vine să se-ncreadă în cel ce le spune că poate-i mai naturală dragostea de tot și de toate decât normala reticență și suspiciune față de același tot și aceleași toate; înțeleg și existența cugetătorilor de-sperați care disecând până apropape de infinit un subiect, au acel spirit de medic legist: constată, consemnează, dar nu vindecă. Mai exact, înțeleg și respect necesitatea acestor existențe, dar oricât ar fi de atractivă aderarea ideologică la vreuna din aceste tagme, în formele lor din secolul nostru, nu-mi pot împăca pasiunea pentru Viață cu astenia, atonia, și mai ales, apatia ce mustește pe culoarele acestora.

Şi acum subiectul acestei divagații:  Măi, eu cred că noi, oamenii, suntem tare frumoși, suntem simpatici în sârguința noastră de-a ne descoperi obârșia în Lume ș,iapoi, când speculăm asupra obârșiei Lumii, avem ceva din concentrarea preșcolarului care învață să-și lege șireturile pentru că în toamnă va merge „pe a-ntâia“. Noi, oamenii, cu moartea drept unica certitudine în viață, suntem încă aidoma copiilor în perioda „De ce“-ului: căutăm mereu un și mai ultim adevăr ultim, nu ne sunt suficiente și ne supără deseori răspunsurile superficiale, iar pentru că tot noi ne suntem părinți a-tot-știutori, ne-ntrecem în fabulații și demonstrații până ajungem să fim crezuți.

Așa cum ideea că aerul e o substanță compusă, un gaz, e un act de credință pentru cel care nu a văzut niciodată o analiză moleculară a acestuia, așa sunt și alte adevăruri care necesită în primul rând credința, pentru ca apoi, cineva, să le demonstreze… și aceștia sunt fericiții, cei care cred.

Eu am ales să cred în fericirea celor care cred și brusc, mă simt mai mulțumită, mai mulțumitoare și mai vie… Mă simt Vie. Sunt Vie. Trăiesc. Poate ca asta e atitudinea pe care o căutam, nu știu încă dar, oricum, e a naibii de bine să existi și să știi că exiști și să ai încredere că exiști…



5 comentarii la articolul „O re-tragere de cuvinte“

  1. Ești singura optimstă de pe-aici.

  2. Băi ce tare.

  3. Slava Domnului! Nu glumesc.

  4. Măi, eu cred că noi, oamenii, suntem tare frumoși, suntem simpatici în sârguința noastră de-a ne descoperi obârșia în Lume ș,iapoi, când speculăm asupra obârșiei Lumii, avem ceva din concentrarea preșcolarului care învață să-și lege șireturile pentru că în toamnă va merge „pe a-ntâia“. Noi, oamenii, cu moartea drept unica certitudine în viață, suntem încă aidoma copiilor în perioda „De ce“-ului: căutăm mereu un și mai ultim adevăr ultim, nu ne sunt suficiente și ne supără deseori răspunsurile superficiale, iar pentru că tot noi ne suntem părinți a-tot-știutori, ne-ntrecem în fabulații și demonstrații până ajungem să fim crezuți. Asta-mi place,asta-i a mea,…..stii cantecelul asta de demult?
    O sa-l mai citesc din cand in cand sa ma binedispun.

  5. Tare-mi place asta: “Așa cum ideea că aerul e o substanță compusă, un gaz, e un act de credință pentru cel care nu a văzut niciodată o analiză moleculară a acestuia, așa sunt și alte adevăruri care necesită în primul rând credința, pentru ca apoi, cineva, să le demonstreze… și aceștia sunt fericiții, cei care cred.” Cati nu sunt Doamne, care nici macar nu admit ca ar exista in lumea asta ceva ce ei nu au vazut sau nu au auzit de la cel mai destept si persuasiv vecin de pe ulita – adica de la o persoana demna de crezut. Cred cu tarie in continutul acestui articol. Sa fie din cauza aceluias diagnostic de optimism deranjant pentru unii? Nu prea imi pasa DE CE. Doar cred.

Lasă un comentariu