bate vântul, latră câinii

Pe marginea „cazului Socrate“

Socrate a fost un caz extrem pentru o situație extremă. Atena era în agonie. Agonie înseamnă că jocul e pe sfârșite, că trebuie trezit la viață. Ce înseamnă a fi trezit la viață din agonie? A reveni la o certitudine sau a dobândi o virtute întru moarte?

Viața – acea anumită certitudinea celui care vorbește că este. Ştim foarte bine că există persoane cărora le e mai curând stranie această certitudine sau persoane pentru care, invers, a mai vorbi înseamnă a mai rămâne în viață. Agonia e lupta în fața spaimei sfârșitului jocului. Socrate vine și dezvăluie Atenei în agonie un alt fel de agon. O altă modalitate de luptă pe viață și pe moarte.

Înaintea succesului de public al lui Socrate, înaintea dialecticii sale au fost discursurile, monologurile. Cei care le proferau se luau în serios, făceau o ispravă de bun gust. Ei aveau o autoritate a certitudinii lor care se motiva de la sine și care, de cele mai multe ori, primea aparența onestității. Acestei autorități Socrate vine să-i depotențeze forma, să-i arate „lungul nasului“.

Noul tip de agon al lui Socrate, care incita instinctele trezindu-i la viață pe cei tineri avea ca regulă vorbirea. E vorba de remarca binecunoscută că se trece astfel, de la imperiul monologului, al solidității unei certitudini, la cel al intervalului. În acest sens Socrate, zice Nietzsche, e un criminal. El propune un joc care face pământul să-ți fugă de sub picioare. Dialectica pleacă, la Socrate, de la presupoziția: nu știu, mai vorbim. Nu de puține ori, dialogurile platoniciene se încheie cu concluzia că, în fond, n-am aflat mare lucru.

Problema e că numai cineva trecut deja prin acest proces, se poate întoarce pentru a-i învăța pe ceilalți noile reguli. Iar dacă, așa cum zice Nietzsche, orice judecată asupra vieții trebuie considerată ca simtom, un nou joc înseamnă un nou fel de a funcționa cu simptomul. Doar că, numai acela care a străbătut drumul poate să-i abată pe ceilalți. Nu vom afla niciodată ce s-a întâmplat cu Socrate. De unde această propensiune către ascultarea „daimonului“ atunci când vorbești? Socrate făcea asta când vorbea cu cineva, când purta o luptă dialectică în public. Cunoașterea lui Socrate, atâta câtă e, nu vine din perorație ci din ascultare.

Socrate era un monstru. „Monstrum“ înseamnă ceva înafara limitelor recognoscibile. Socrate era in-uman, avea ceva în el de care asculta, care nu stătea în limitele recunoscute de ceilalți. Socrate se autoriza pe sine însuși, plecând de la ascultarea a aceva din el care era al lui, „daimonul“ lui, când vorbea cu un adversar. Astfel, el fascina pentru că, deși se lua în serios, se lua în serios ca bufon. Faza pre-socratică e o fază a de la sine înțelesului. Socrate vine cu noul său joc și-l depotențează pe adversar de această presupusă știință, astfel că el reprezintă, cum zice Nietzsche, un tip al decadenței culturii, opunându-l pe nu știu, mai vorbim acestui de la sine înțeles.

Însă dialectica nu era o vorbărie, era o dublă ascultare, era ascultarea ascultării: a celuialt ascultându daimonul din tine. Socrate nu era un simplu criminal, nu destabiliza din pura plăcere a jocului destabilizării, ci în vederea unei alte trepte, nu cea a reîntoarcerii la știu!, la un fel de da, acuma știu, m-am prins, nici la blocarea într-un nu știu fără scăpare, ci atingerea treptei știu că nu știu. În acest sens, Socrate a fost un medic: unul care nu predica suprimarea instinctelor, ci stăpânirea lor. Nu dispariția lor, ci canalizarea lor. Singurul fel în care el putea să fie o „neînțelegere“ este semnificația tratamentului său, redabil prin aparent simpla ecuație: rațiune = virtute = fericire.

Însă e vorba de o rațiune care-și ascultă daimonul, o virtute a instinctelor calibrate și o fericire întru moarte.



3 comentarii la articolul „Pe marginea „cazului Socrate““

  1. Domniule Coleg,

    E bun, ginditor textul DVS. M-as bucura ca mai multe aspecte sa fie mai “”detaliate”… iar ghilimelele insemna aici: gindite mai departe. Chiar daca-i vorba de notite pe marginea unui caz… Multe aspecte ale “cazului”: ii urmareau mai totdeuna pe mai toti filosofii.. (Platon, gata sa fie vindut sclav, Aristotel se refugieaza din Athena, Descartes la Amsterdam Kant, aproape isi pierde postul, Heigedder denuntat de studenti pt. ateism… Nu cumva in genere, filosopfia – autentica – nu poate fi decit “monstru”? Felicitari!

  2. Vă dau dreptate (și nu doar pentru că m-ați felicitat…!).

    Unele aspecte, da, meritau să fie mai detaliate. Textul e de fapt bricolat din notițele luate pentru un seminar.

    Cred că ce a fost „neclar“ (ca să nu spun chiar prost pus) a fost chestia cu dubla ascultare. Comenta cineva, ironic pe Facebook în privința acestei “idei“.

  3. Domnule V.Cuc,

    Daca Nietsche îl caracteriza pe Socrate drept un “criminal”, stia el ce stia, în sensul urmatoarei anecdote destul de cunoscute: <>

    Nietsche a fost deasemenea un “criminal”, a folosit o metodà asemànàtoare cu aceea a lui Socrate, si anume aceea de a-l ucide pe D-zeul CONSACRAT dar OFILIT al generatiei sale, în exact scopul nobil al generàrii unui alt fel de POSIBILÄ Suprarealitate Vitalizantà pe care, în final, din pàcate, n-a reusit s-o mai reveleze nici màcar pentru el însusi – darmite pentru semenii sài – …. càci a murit nebun…

    Dar, în timp ce Socrate pleacà mereu în demersurile sale filozofice de la un DAIMON interior mereu VIU si VIGILENT, adicà de la un NIVEL SPIRITUAL FOARTE AVANTAJOS, ceva ce pentru sine ERA DEJA DEMONSTRAT si mai mult decât demonstrat, ci VIU si ACTIV, si mai ràmânea doar efortul de a fi demonstrat pentru cei din jur ….

    …Nietsche nu avea altceva decât o dorintà sincerà, poate làudabilà dar si STERILÄ totodatà, de a demola realitatea ipocrità a timpului sàu, înlocuind-o cu o constructie filozoficà a SUPRAOMULUI – constructie hrànità poate din intuitii si entuziasm personal, dar lipsità complet de contactul direct si activ în viata sa intimà a vre-unei SUPRAREALITATI.. diriguitoare..

    Socrate, în baza acelei prietenii cu daimonul sàu làuntric, a pàsit spre moarte cu o bucurie REALÄ si cu un curaj NETRUCAT, îmbàrbàtându-si pânà-n ultima clipà ucenicii, în timp ce filozofii de curte ai timpului de pe urmà ràmân fàrà sà recunoascà niste bieti epigoni, marcati de un complex de rusine si neputintà, pe care nici màcar nu sunt în stare sà-l recunoascà dupà formula: “eu stiu cà nu stiu nimic…”

    Cam tot ce le mai ràmâne de fàcut acestora “din urmà“, ar fi sà imite în mod steril si formal demersul unuia ca Socrate, sfârsind în mod lamentabil în… nebunie… sau si mai bine, …evidentiati si glorificati cu un premiu Nobel pentru filozofie.. chiar dacà nu existà încà…

    Cu Respect,
    R.A.N.

Lasă un comentariu