noduri și semne

Ploaie

o dată mă bucuram că exist,
chiar și de cuptorul cu microunde pe care Alex l-a pătat
cu ceva roșu mă bucuram,
că mi s-a dat o umbră, că am lucruri în jurul  meu;
ce autenticitate? ce Adevăr? n-are cine ce să ca să
acum când stau dezbrăcat în fața geamului de la 10
îmi amintesc culmea inocenței și drăgălășeniei spusă mie
vreodată: „vai mirosul tău, sex cu miros de trandafiri, ioai“,
ascultându-l pe coltrane.
ce fâstâceală? ce inhibiție? ce angoasă de moarte?
eram bine pentru un moment, iar caracatița
din pieptul meu numai piele și os făcuse
loc năvălirii unei hoarde de buburuze înmuiate în endorfină.

nu mai am niciun plan, nu mai pretind accesul;
mă uit la aburii de urină care sufocă orașul și care
vor face loc ploii ce sigur va să vină, paralizându-mă în picioare;
perspectiva se decolorează ca ochii de pește mort
împăienjeniți ai bunicului, când am împărțit
ultimul lui coniac lângă patul în care era paralizat
în ziua care l-au dus la urgențe.
privirea mea se schimbă în privirea lui
și încetul cu încetul șoselele vor face burtă și
canalele vol bolborosi cum se îneca el
cu lichidul negru care-i inunda gâtul făcându-l să trăznească
niște tuse ce-ți făceau pielea ca de găină,
de parcă acest oraș în care el s-a născut
ar fi înghițit de gura lui înconjurată de șmirghelul negru,
încercând să și-l bage pe de-a-ntregul pe gât
în convulsie neputând să respire,
îngurgitând numai nori negri și istorie.

bucuria mea nenorocită de moment se zbârcește,
protezele entuziasmului îmi intră în carne,
și lacrimile mamei diluează sângele
spălând și îmbălsămând trupul bunicului.



Lasă un comentariu