gânduri des-fătate

Qui veut aller sur la Terre?

Am nevoie să spun ce am pățit, ce mi s-a întâmplat și cum mi s-a întâmplat. Vreau să dau mai departe impulsul pe care l-am primit…asta vreau! Asta dau:

Buimăcită de evenimentele și dispozițiile ciudate ce-mi antrenau atât viața mentală cât și cea afectivă într-un ritm din ce în ce mai alert și mai enervant, tot căutam să mă smulg din șirul ordinar al zilelor însă nu mai știam cum s-o fac. Îmi doream un spațiu confortabil, armonios, plin de liniște, în care să-mi etalez cărțile ce le am în mână, să-mi pot face pasiențele și să-mi ghicesc o direcție în viață. Puțin lucru, nu? Ideea-forță pe care încercam să mi-o mențin în fundalul gândurilor era cea a paragrafului 3.02 din Tractatusul lui Wittgenstein: „Gândirea conține posibilitatea situației pe care o gândește. Ceea ce poate fi gândit, este și posibil“(idee ce mi s-a împlântat mult mai devreme în suflet, dar care acum, cu ajutorul lui Wittgenstein, mi-a încolțit și-n minte). Şi tot încercând să-mi plămădesc în gând o situație favorabilă, invitația n-a întârziat să apară: sora mea Ioana, profesor-diriginte, m-a chemat într-o excursie cu clasa ei, la munte, spunându-mi: „ai să vezi, îți va schimba viața!“. În secunda următoare am acceptat să merg. Pe drum înspre Valea Drăganului (căci acolo crește acel munte care poartă pe frunte cătunul Alunu, locul care-mi aștepta viața să mi-o schimbe) cu mișcări de cub Rubik, probam șansele ca cele trei zile pe care urma să le trec acolo să-mi fie într-atât de decisive precum spunea Ioana; muntele-l iubesc din copilărie, mă-ncânta faptul că acolo se ajunge doar cu barca, pe lacul de acumulare al barajului Drăgan, că acolo nu e electricitate, și că acolo îl voi întâlni pe domnul profesor Sanislav, „omul locului“ cum îi spune sora mea, profund impresionată de fiecare întâlnire cu el. Mai multe nu știam, însă trepidam de curiozitate. Priveam pe geam, din mașină, cu gândul aiurea, când dintr-o dată, m-a atras în prezent aerul crud și tare pe care începeam să-l respir tot mai adânc o data ce urcam în altitudine. Apoi am ajuns la barcă, ne-am îm-barcat și după ce-au fost date câteva vâsle, mi-am făcut curaj să ating apa…da, era așa cum mi-o aminteam: rece, vie, blândă. Aici mi s-a rupt șirul ce-l depănam de-atîta vreme și-n timp ce urcam mica pantă înspre frumoasele case de lemn în care domnul profesor își primește vizitatorii, mi-am propus să privesc și primesc cu inima deschisă, tot ce are să mi se-nfățișeze de-acum înainte. Eram fericită că am ajuns acolo. Am cunoscut bărbați și femei, deopotrivă de harnici și vioi, care deși trăiesc în oraș, sunt chemați de același dor înspre natură, înspre munte, stâncă, apă, foc și cânt. Mult după miezul nopții, după ce somnul i-a chemat pe toți în case, am rămas privind în jocul jarului și mi-am dat un scurt examen de conștiință: Ce și cum simt? Simt viața și o simt zvâcnindu-mi în sânge. Oare aș putea să fiu într-o astfel de conștiință de sine, în fiecare moment al vieții ce urmează s-o trăiesc? N-am știut să-mi răspund, însă am adormit bucuroasă că mi-am pus această întrebare.

Chiar dacă în zilele ce-au urmat n-am făcut mare lucru, am făcut totuși, tot ce mi-am propus și cum puteam mai bine: am privit și am primit, iar lectura „Muntelui vrăjit“ nici că se potrivea mai fix cu atitudinea ce-ncepeam s-o iau, mai ales față de cei de la vale. Îmi doream să rămân acolo.

Între timp, aflasem că profesorul e colecționar de obiecte tradiționale românești și că are chiar și un mic muzeu pe-acolo, pe undeva, în care urma să intrăm chiar înainte de plecare. M-a bucurat această veste pentru că îmi place tare mult să văd și să ating obiecte cu o asemenea încărcătură spirituală; prezența unor astfel de lucruri în câmpul meu perceptiv, ca și a naturii, de altfel, îmi dă o puternică senzație de vatră, de întoarcere acasă, de obârșie. Ei bine, dar se apropia ora plecării și eu nu-mi găseam viața schimbată?! Ba mai mult, chiar m-a îmbufnat un pic naivitatea cu care-am crezut în vorbele soră-mii…și pe seama cui, mă rog, pusesem eu această schimbare? Astfel, cu această nedumerire amăruie, am intrat în muzeul domnului Sanislav și, ghici ce mi-a fost dat să simt? Emoție! Emoție ca de îndrăgosteală am simțit în fața unor vase de lut, oale și ulcele, ștergare, unelte de tors, melițe, scărmănători și unde mai pui că celelalte fete erau îmbrăcate în costume populare românești, autentice, și stăteau așa, mândre și frumoase, pe lavița din odaia scundă, ticsită cu aceste comori strămoșești.

Ce-a urmat a fost poveste: omul locului, îmbrăcat de-asemenea în straie de sărbătoare, sprijinit în bâta ciobănească din lemn de corn, îndreptată, albită și încrustată prin meșteguri vechi de când lumea, ne-a povestit alene despre câteva dintre obiectele ce-au ajuns la el, ne-a dat lecții de istorie, de etnografie și paleogeneză, ne-a vorbit despre simbolurile ancestrale, despre studiile pe care le-a făcut în această direcție Marija Gimbutas (un reputat istoric și arheolog de la Harvard), iar apoi, cu caldă și modestă minunare în glas, ne-a spus că scrierea sacră a apărut pentru prima oară în istorie, nu în Sumer, așa cum se învață la școală, ci în Carpați, la vechea populație carpato-dunăreano-pontică…
Si brusc, a trebuit să plecăm. Domnul profesor, luntraș  pentru această gură de rai, ne-a readus pe tărâmul lumesc. Nu știu sigur cum m-am trezit deodată în tren, dar am continuat să privesc pe geam și în ochi, să primesc din geam și din ochi, iar în clipa în care mi-am cercetat din nou sufletul, mi l-am găsit decis, schimbat deci. Ce minune!

Promit că voi studia mai mult și vă voi împărtăși mai multe din cele ce le voi afla, iar pentru acum vă las concluzia unor lungi ani de cercetări: Marija Gimbutas spunea că „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500- 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă și scriere sacră, care a precedat societățile indo-europene, patriarhale, de luptători din epocile bronzului și fierului“.
Mulțumesc!

PS : Titlul acestui articol este o replică dintr-un film foarte frumos care se numește „La Belle Verte“. Căutați-l și vizionați-l.



2 comentarii la articolul „Qui veut aller sur la Terre?“

  1. citesc a doua oara acest articol atat de minunat pe care l-ai scris in iunie, dragă Larisă dragă, si te inteleg atat de bine. Esti minunata in fiecare participa a sufletului tau!
    p.s. mai astept si alte impartasiri, sa stii…

  2. Exista locuri benefice pur si simplu daruite de Dumnezeu .
    Acordul mut care te cuprinde – acolo la ALUNU – este dovada vie ca treci printr-un astfel de loc.
    Acumularile de energii pozitive vin si din traiul vechilor aluneni . Ei nu se certau pe averi , nu stiau ce este deznadejdea , traiau dupa reguli simple 7 la numar .
    Salutul lor era strigat :”DUMNEZEU SA -TI AJUTE !’ iar de departe venea raspunsul: ‘AJUTE-TI DUMNEZEU!’
    Au existat 30 de familii , traitori nascuti acolo in inima muntelui . In amintirea traiului lor curat s-a ridicat o cruce din lemn de cires de catre cei care au venit atrasi de singuratea si linistea misterioasa a locului , construindu-si cabane vremelnice in care se simt fericiti .
    Sunt printre ultimele persoane nascute chiar la Alunu si clar sunt subiectiva cind spun ca Alunu e un colt de rai .
    In august 2014 doresc sa sfintim o placa de marmura in care sculptorul PAINA din Arad sa daltuiasca toate numele vechilor locuitori ai Alunului , care ne-au lasat ca mostenire de suflet aceasta poiana minunata .
    As dori ca sa pastram locul curat pentru cei ce vor continua sa vina dupa noi aici la Alunu.
    14 03 2014 arad

Lasă un comentariu