roata morariului

Râul Uitării, o poveste cu cântec

M-am decis să mai scriu (cel puțin încă) un articol având ca subiect o interpretare filosofică a unui cântec. Continuând pe tema formațiilor contemporane, am ales piesa Lethe Waters de The Company Band ca subiect al unei interpretări nietzscheneene.

În cazul articolului precedent s-ar putea obiecta că am exagerat interpretând unele versuri (sau chiar toate) nu într-un context social, ci într-unul metafizic. Nu am vrut desigur să sugerez că membrii formației Alice in Chains au citit Kant sau Lacan (din câte știu eu, singurul membru al formației care a studiat filosofia este William DuVall, noul solist vocal al formației), ci că o „simplă“ înșiruire de observații ne poate duce cu gândul mult mai departe.

În ceea ce privește articolul de față, versurile constituie cea mai bună dovadă a faptului că o interpretare filosofică nu numai că este adecvată, dar este chiar încurajată. Asta se datorează dificultății încercării de a plasa semnificația versurilor într-un context social (sau politic), dificultate inexistentă în cazul cântecului interpretat anterior.

O altă dovadă poate fi găsită în cântecul Who Else But Us? al aceleiași formații:

 Machiavelli, Friedrich Nietzsche,
So much more we’d love to teach ya!
Free living people, ain’t no such thing.

La prima vedere, alăturarea celor doi filosofi ar putea indica o temă pur politică, însă trebuie să avem în vedere faptul că libertatea este un subiect esențial în metafizica lui Nietzsche.

Revenind la cântec, menționez de pe acum ce anume am în vedere pentru a ușura citirea. Cântecul descrie oamenii traversând Râul Lethe, unul din cele cinci râuri ale lui Hades, menționat adesea ca Râul Uitării sau Râul Nepăsării.

Adică asta…

Dincolo de această descriere, cântecul face aluzie la câteva aspecte esențiale ale filosofiei lui Nietzsche: eterna reîntoarcere a aceluiași, voința de putere respectiv devalorizarea celor mai înalte valori. Așadar, versurile…

 Moth and a candle, frenzied it flies
Sole mad obsession, certain demise.

Primul vers trimite la teoria conform căreia molia [moth] își orientează mișcarea în linie dreaptă după lumină, iar când sursa de lumină nu este un corp ceresc, ci, să zicem, o lumânare [candle] rezultatul poate fi moartea neintenționată a moliei. Pentru darwiniști această eroare este un efect secundar al unei adaptări. Așadar molia, observând o sursă de lumină, zboară cu frenezie înspre ceea ce consideră punctul său de reper clar și sigur, devenit obsesia nebunească și unică [Sole mad obsession] a acesteia, iar rezultatul este moarte sigură [certain demise].

 There, a dim fire, Steady the wheel.
Below the wreckage scrapes at the keel.

Se trece de la metafora molei și a lumânării, a unui caz particular, la o situație care afectează o comunitate. Molia este înlocuită cu o corabie (nemenționată ca subiect, dar dedusă din ultimul vers), iar focul este păstrat (întrucât simbolizează același lucru), de data aceasta fiind însă slab (neclar, vag, obscur) [dim]. Astfel, precum molia, o corabie rătăcită, zărind o fărâmă de speranță, se îndreaptă (își îndreaptă cârma [Steady the wheel]) înspre ceea ce i-ar putea fi salvarea. Ultimul vers al primei strofe descrie însă primejdia: sub corabie, rămășițele corăbiilor naufragiate zgârie chila [Below the wreckage scrapes at the keel], stricând și dezechilibrând nava, dar și dând la o parte stratul de suprafață și scoțând la lumină materialul din care e făcută.

Întrerupem articolul pentru a vă aduce în direct o știre ŞOC! Nietzsche a fost surprins de paparazzi vorbind la telefonul mobil cu Salomé. Presa e în delir, fanii vor explicații, iar numărul de vizitatori al site-ului Epagoge.ro se triplează peste noapte!!! (…ajungând la 10)

Legătura în studio…Așadar, să interpretăm situațiile descrise. Această primă strofă descrie devalorizarea celor mai înalte valori: pentru un individ un ideal urmat cu fanatism înseamnă moarte sigură (dacă nu fizică, cel puțin intelectuală). Pentru o colectivitate,  același ideal reprezintă ceva care își dezvăluie adevărata natură iluzorie în timp, datorită uzurii, ceea ce zguduie din temelii întreaga lume înțeleasă de comunitate, făcând loc apariției supraomului și a gândului abisal, gândul Eternei reîntoarceri.

 Walk the field of endless doors.
At every step they implore
.

Primul vers se referă la Ființă așa cum o gândea Nietzsche: lumea, limitată (dar nemăsurabilă), compusă din fapte care pot sau nu să aibă loc, revine la infinit (începe cu ceea ce numim Big Bang-ul de exemplu, se sfârșește cu implozia finală sau alt sfârșit și o ia de la capăt). Astfel oamenii sunt puși să parcurgă o câmpie de uși fără sfârșit [Walk the field of endless doors], de fapte care au sau nu au loc (adesea din cauza oamenilor), chiar existența sau inexistența unui anumit individ într-o anumită configurație a universului fiind o astfel de ușă care s-a deschis sau nu (având în vedere numărul posibil de configurații genetice, cel mai adesea nu se deschide). Ușile sunt întotdeauna aceleași în contextul eternei reîntoarceri (sunt caracterizate prin permanență), însă deschiderea sau nedeschiderea lor nu este obligatorie (ține de devenire). Această utilizare a conceptelor de „permanență“ și „devenire“ a reprezentat pentru Heidegger sfârșitul metafizicii, epuizarea situațiilor în care pot fi folosite aceste concepte. Permanența faptelor în contextul eternei reîntoarceri poate fi gândită ca o linie care unește fiecare potențială survenire, precum o linie dreaptă trasă la finalul unui joc de X și 0 pentru a semnala constanța (și victoria în jocul respectiv). Din acest motiv, Jean-Luc Marion folosește termenul de echivalențe infinite.

Al doilea vers, abordând voința de putere, descrie nevoia constantă a oamenilor de a avea idealuri și de a le atinge, descrisă în prima strofă, o nevoie resimțită cu fiecare pas făcut în lume.

 Lethe waters.
The quiet drum.
Endless marching
Of forgetting ones.

Înghițirea din apele Lethei [Lethe waters] este urmată de „toba liniștită“ [The quiet drum], care determină ritmul și direcția „mărșăluirii fără sfârșit“ [Endless marching] a oamenilor, „al celor care uită“ [Of forgetting ones]. Făcând legătura cu ce am spus adineauri, apele Lethei sunt urmate de voința de putere care, precum muzica sferelor, acționează pretutindeni constant și de aceea nu este sesizată. Voința de putere însoțește (sau mai bine zis conduce) toate făpturile (dar în special oamenii, în ei fiind cel mai bine dezvoltată) prin configurațiile eternei reîntoarceri, luând totul de la capăt de fiecare dată când „se naște“ un nou univers, când toate ființele beau din apele Lethei și uită tot ce s-a petrecut în viața precedentă și „își așteaptă“ posibila survenire (naștere). Ultima frază nu o spune Nietzsche, el nefăcând legătura cu Râul Uitării (poate pentru a evita riscul unei interpretări antropomorfizante a filosofiei sale), dar această legătură este esențială pentru cântec.

Just the next turn now,
Just the next bend.
It can’t be much further
Where this road ends.

Strofa, reluând subiectul nevoii constante a omului de a avea un ideal, un scop, un „sens al vieții“, ne amintește poate de tendința unora de a plasa calendaristic sfârșitul lumii (21. 12. 2012 vă spune ceva?), adesea în context creștin (în ciuda faptului că în Biblie se spune că nimeni în afară de Dumnezeu, în unele versiuni numai Dumnezeu Tatăl, nu poate ști când va avea loc sfârșitul lumii).

 There, in the distance.
You hear it call?
But what we are after
Who can recall?

Mergând pe aceeași idee, se pune întrebarea „Cine poate să-și amintească ce urmărim de fapt?“ [But what we are after / Who can recall?], amintindu-ne de cunoașterea înțeleasă ca amintire de către Platon, teorie legată de mitul Râului Uitării. Cunoscând ne amintim, dar „sensul vieții“ cine și-l poate aminti?

 Lethe waters.
The quiet drum.
Slow marching
Of forgetting ones.

Marșul este de această dată descris ca fiind „lent“ [Slow]. Întrucât termenul indică prezența unei comparații, trebuie să presupunem că este comparat marșul făpturilor în comparație cu eterna reîntoarcere. În ceea ce-i privește pe oameni, marșul este cu atât mai lent cu cât persistă impresia că la capăt așteaptă atingerea idealului.

Gândul abisal a fost descris de către Nietzsche ca fiind gândul cel mai greu. Acest lucru înseamnă că este cel mai greu de suportat și de gândit (de teoretizat și studiat), dar și că ne ancorează în realitate, dând valoare vieții în sânul nihilismului. Indiferent dacă suntem de acord sau nu cu poziția metafizică fundamentală a lui Nietzsche, trebuie, măcar pentru a ne satisface nevoia de idealuri, să îngăduim posibilitatea ieșirii din cercul eternei reîntoarceri (una diferită de anihilare, de o ușă permanent închisă – o posibilitate existentă în ciuda eternității Eternei reîntoarceri). Gândul ne poate duce chiar la reîncarnarea budistă, de altfel criticată de Nietzsche drept un antropomorfism printre altele și, bineînțeles, la finalul Republicii: „Şi așa, Glaucon, povestea a fost păstrată și nu s-a pierdut. Ar putea să ne salveze și pe noi dacă ne-am călăuzi după ea și am trece în siguranță Râul Uitării, fără să ne pătăm sufletul“.

„Morala“ poveștii: „I’ll be back!“

Pentru cei care au rezistat până aici (în ciuda glumelor mele), iată și piesa:



Un comentariu la articolul „Râul Uitării, o poveste cu cântec“

  1. 救済| |回答ソリューション} することができます。 それはすることが可能であるとしてSSLを上に得る多数のサブドメイン表示にします。そこにちょっと

Lasă un comentariu