(g)astronomice

Pe scurt despre ce înseamnă cu adevărat Crăciunul

Crăciunul acesta va fi unul trist pentru mine – din punct de vedere gastronomic.

(Din ce alt punct de vedere există Crăciunul pentru români? – dar nu numai, să fim serioși – vă veți întreba retoric)

Trist, iar unii amici știu de ce. Delicatesa mea preferată post-ignat devine tot mai greu de găsit, încetul cu încetul. La o simplă căutare pe Google vom găsi, ce-i drept, multe despre ea. Gospodine zglobii, îmbrăcate în costume tradiționale românești cumpărate de la Selgros, îți prezintă zeci de rețete „ca la mama acasă“. Eu n-am experiența acestei nostalgii, căci mama locuiește la bloc, unde porcii se taie doar în condiții istorice excepționale.

Însă nu vreau să cad într-o patetică și plictisitoare critică a globalizării, a consumerismului, a capitalismului și așa mai departe. De fapt, primul loc în care speram că se găsește a fost supermarketul. Al doilea loc: magazinele mari de carne. Ar treilea loc: măcelăriile micuțe și drăguțe, de cartier. Al patrulea: prieteni cu nobili părinți carnivori. De la unul dintre ei am aflat că familia lui (de intelectuali respectabili!) consideră că sângele e viața porcului, așa că nu trebuie mâncat. Deși de ignat ei angajează un asasin profesionist din sat să ia viața porcului și lasă sângele să se scurgă la canal.

Un alt motiv pe care l-am auzit e cel veșnic invocat de sănătate. Cică sângele ar conține toate toxinele porcului. Să fim serioși: și organele care-l filtrează, cum sunt?

Tot din argumentul „sănătății“ vine și un fel de scârbă recentă, cred că foarte prezentă în rândurile celor din clasa mijlocie, exprimată nazal, față de carnea de porc. E prea „de mârlan“ să mănânci porc. Oamenii aceștia probabil că leșină când aud de „mici“. În imaginarul multora dintre ei mititeii merg numai cu „manele“ și „țigani“. Pleșu a zis „de bine“ de cârnații de pleșcoi într-un text de-al lui: pac!, un atac de panică. Când merg la McDonald’s mănâncă Salată Cezar cu înghițituri mici. (Probabil că tot ei sunt și cei mai aprigi utilizatori ai expresiilor melancolice de genul „ca la mama acasă“.) De Crăciun, în fața aragazului, țin într-o mână cataloagele alea scumpe cu rețetele bucătarului care se dezbracă.

Dar astea sunt probleme minore, infantile chiar.

Boudin, biroldo, verivorst, Blutwurst, beuling sau black pudding. Da, de sângerete-i vorba. O delicatesă, așadar – pentru noi, românii. Englezii îl au în meniul „tradițional“ de mic-dejun. Sau poate o delicatesă doar pentru mine…

O altă prietenă la care am „apelat“ mi-a promis că, de Revelion, îmi aduce să gust, că nici mama ei n-a făcut foarte mult și trebuie să stea la afumat. Pare-se că devine un fel de produs de care „trebuie să faci rost“. Ar trebui să mă mulțumesc cu atât. Însă ce poate fi mai bun, la finalul Postului Crăciunului (pe care nu l-am ținut), decât o masă cu cârnat din sângele porcului?

Deplâng lenta dispariție a acestei euharistii a nesimțiților!

(vă urez Crăciun fericit! poftă bună!)



2 comentarii la articolul „Pe scurt despre ce înseamnă cu adevărat Crăciunul“

  1. clasa de mijloc nu mananca porc?! care clasa de mijloc??? serios. sa fim eseistici si relaxati dar nici chiar asa! sau sa nu mai pomenim de clasa de mijloc atat de scarboasa in multe feluri! bineinteles, cum altfel! si sa zicem onest de “niste cunoscuti cu fite de-ai nostri”, probabil descendenti de clasa de jos, vajnici saritori peste scarba de clasa mijloc direct in aerata clasa de sus. (da’ de unde asa salt fantastic!, dar dorinta si putinta nu fac cunostinta)

  2. Ați avea dreptate în totalitate dacă accentul în text ar cădea pe clasa de mijloc (din care provin și pe care, e foarte clar, nu o reduc la caracteristicile acelea) și nu pe ideea că atitudinea respectivă e foarte prezentă în rândurile ei. Să reformulez: cred că fandoseala asta e mult mai prezentă în cazul clasei de mijloc (decât în celelalte), mai exact, în acea parte din clasa de mijloc pe care o și descrieți. N-am nimic cu clasa de mijloc. Cum aș putea, doar e „coloana vertebrală a societății“, nu?

    Pe de altă parte, nu sunt șarlatan: dacă ar fi vorba doar de „niște cunoscuți de-ai mei“… n-aș mai fi menționat nimic despre subiectul ăsta.

    Sunt de-acord și cu diferența „dorință“ și „putință“: altfel n-aș fi luat în râs atitudinea la care mă refer.

Lasă un comentariu