doi câini andaluzi

Ţiu-rih*

E greu să-ncepi un articol cu N-am nimic de spus pentru că te dezici imediat. Dar cel mai e greu e să te dezobișnuiești de acest obicei. Dora n-are idee cât de mult mă abțin să nu o sun în fiecare marți seara și să-i declar, în repetate rânduri, că n-am nimic de spus (sau poate că are idee…). Oricum, cred că e de ajuns cu treburilea astea confesionale. N-am de gând să mă scuz toată seara. Nu de alta, dar sunt convinsă că nu m-ar asculta nimeni.

Sincer, săptămâna asta timpul mi-a fugit de sub picioare și am căzut în fund în eternitate. Adică, n-am făcut nimic. Vom intra într-o zonă de plictis general prevăzută cu patru avertismente:

1. Veți simți o ușoară somnolență și o lâncezeală care parcă plutește în aer și așteaptă doar timpul potrivit să vă înhațe. De asemenea, de acum înainte nu veți vedea decât un singur peisaj parcă neterminat, dar parcă mereu același (Grigore îmi spunea acum trei zile că așa i-a venit ideea că suntem toți acceași persoană, dar cu o mie de fețe. Cred c-o să vă placă Grigore, e un tip amuzant – poate să spună aceeași glumă în multe moduri diferite, deși, până la urmă, n-ai cum să nu te saturi de ea).

2. Ar trebui să aveți destule lichide la voi. Contrar concepției populare, plictisul nu anulează setea. Deși, rareori îmi mai e cuiva foame. De aici încolo viciile sunt complet abandonate. Ştiu că deocamdată le purtați cu voi, nu prea departe, ca niște prieteni foarte apropiați, dar curând veți renunța la ele. De altfel, niciodată nu durează prieteniile atât de mult cât de aștepți – e prima lovitură pe care o primește iluzia.

3. Se mai întâmplă câteodată să ți se pară că mai întrevezi ceva, ceva frumos, nou și neașteptat. S-ar putea ca asta să vă salveze. În acest caz, cu siguranță va trebui să profitați de altă ocazie să deveniți cinici. (Sincer, oricum mi se pare că te deprinzi cel mai ușor cu cinismul care nu e nimic altceva decât un soi de ipocrizie – te pregătești pentru cel mai rău ca să-ți iasă totul bine.) Mai sunt doar câțiva pași.

4. De acum încolo singurul simptom e un dezinteres total. Nu e așa cum credeți, nu se ivește puțin câte puțin, încetul cu încetul, ci te înghite dintr-o dată – te transformi în Iona și ești binevenit în balenă. Nici o șansă la timp, balena e nemiloasă. (Unii spun că e mai rea decât gravitația; Grigore însă nu e de acord.) E stupefiant să vezi câteodată cum e de fapt plictiseala – e cea mai anemică stare a existenței. Nu e defel ca banalul, banalul e angrenant, în schimb plictiseala e…. anemia de banal – nu poți trăi într-o angoasă continuă. Cu siguranță că înțelegeți ce spun, doar ați ajuns la punctul 4.

Nici măcar muștele nu mai trec pe aici.

 

*Va trebui să mă iertați, titlul e luat după o nuvelă a Ludmilei Ulițkaia.



Un comentariu la articolul „Ţiu-rih*“

  1. [...] filosofia pentru că mă face să am astfel de atitudini, atitudini de conștiință plictisită. Recunosc că sunt foarte puțini buni la filosofie, și râd de cei care își [...]

Lasă un comentariu