doi câini andaluzi

A fi bătut de un ochi

Într-o zi m-am uitat în oglindă și am văzut o mustață mare care îmi făcea cu ochiul înapoi, cu clipele curgându-i în jos de pe fire, cu resturi de mâncare prelinse pe la colțuri. Şi putea să fie această mustață decât gândul care mi-a scăpat, care a luat-o înaintea pe scări și a intrat în altă realitate pentru mine inaccesibilă? Aș vrea să pot spune că totul se metamorfozează în jurul meu, că pot să fac ce vreau din obiecte, că le pot modifica, înlocui, transforma după bunul plac al unei intuiții pe care am renunțat de mult să o mai eludez. Îmi pierd cuvintele, ele țâșnesc acum surde din mine. Aș vrea să pot să mă joc cu lumina, să pot face oglindă să umble, să-i dau sprâncene, gură, nas și urechi – dar în schimb am ajuns să-mi dea ea mie o mustață.

De nicăieri mi s-a ivit în fața ochilor, mi s-a impus conștiinței și era mai rea decât orice altceva pentru că era, până la urmă, inadmisibilă. Nu știu dacă înțelegi ce spun, ea era doar acolo fără să fie de fapt prezentă. Am văzut o mustață în oglindă. Şi era mare și urâtă, neagră ca o smoală și disprețuitoare. Ne-am urât reciproc. Ne-am disprețuit reciproc. Şi nu mi-a dat nici un răspuns și mi s-a arătat doar pentru a-mi face-n ciudă. Doar pentru a putea să se retragă. Mi s-a dat o mustață surdă. O mustață mare, neagră și surdă. Şi mă avea pe mine drept un atașat, ceva în fundal, șters și prăfuit. M-am lăsat urmărită de o enigmă, pavajul pe care calc acum e bântuit.

L’automobiliste et mustaches, Juan Miro (1970)

Era o seară de februarie. Atât mai știu. Şi era frig, încă era frig. Tocmai ajunsesem, purtam un tricou roșu și m-am dus să mă spăl pe mâini. Ea mă pândea, aștepta în întuneric să se dezvăluie, să mi se arate. Așa s-a întâmplat totul, așa s-a arătat, ca o iluzie, neașteptată și brutală. Puteam să-i simt consistența și profunzimea. Era atât de deasă, proaspăt tăiată, vărfurile le avea mai lungi, dar în așa fel încât totul se constituia ca o curbură frumoasă, tipică, dar deloc de ignorat. Ca să fiu clară, ea nu-mi apăruse ca un obiect constitutiv, era mai mult de parcă întreaga mea entitate se transformase în cea a unei mustăți. Eram perfect conștientă că mă uitam în oglindă și că mă vedeam pe mine însămi, nu a fost nicidecum vorba de o halucinație sau de vreo fantezie – decât în măsura în care admit că acest text e o pură ficțiune în urma unei experiențe suprarealiste – ci s-a ivit – ivit pare cuvântul cel mai potrivit pentru asta – s-a ivit în mintea mea, astfel încât nu am putut să fac altceva decât să exprim: Dumnezeule, asta e o mustață! Toate acestea s-au întâmplat în mod automat, cumva, de undeva.

Şi eu eram acolo, uitându-mă-n oglindă, privilegiată și bătută de un ochi ce răsărea de nicăieri.



Lasă un comentariu