alteritatea sa regală

Jos cu toleranța

Se spune că dezbaterile despre homosexualitate sunt dacă nu stupide, măcar inutile. Subiectul homosexualității, al homofobiei și al status quo-ului care determină statutul acestor două este considerat, în afară de cei care îl dezbat aprins (și o discuție de acest gen va fi tot timpul aprinsă) drept o prostie, o fiță de moment, un moft care să devieze o discuție sau, poate, orientarea unei întregi națiuni de la problemele „reale“: criza, corupția, datoriile, împrumuturile, alegerile ș.a.m.d. Când e dezbătută, homosexualitatea e privită ca o chestiune solidă, se aruncă fel de fel de opinii, dar de multe ori valoarea acordată de vorbitori subiectului nu o întrece pe cea a ultimelor bârfe. Nu cred că lumea își dă seama, de fapt, de importanța colosală a statutului homosexualilor într-o societate și modul cum ne determină acesta organizarea. Căci lupta pentru drepturile homosexualilor a apărut natural, ca orice altă luptă ideologică din ultimele câteva secole: lupta pentru libertate, pentru autonomie, pentru eliberarea sclavilor, pentru drepturile femeilor. Așadar, omenirea s-a luptat pentru libertatea fizică, pentru libertatea de conștiință, pentru egalitate. Următorul pas firesc este lupta pentru libertatea orientării sexuale, care, fie că vreți sau nu, coincide cu libertatea sexuală pe care credeam că am cucerit-o în anii ’60. Noi trăim deja, de vreo o jumătate de secol, într-o lume a libertinajului sexual, care încearcă să se desprindă tot mai mult de societatea rigidă, patriarhal-conservatoare, axată pe familie și roluri predeterminate, de dinainte. În acest context, aducerea în conștiință a libertății sexuale, sau măcar emanciparea sexuală mi se pare imperioasă.

Nu poți să discuți despre homosexualitate fără să te situezi istoricește și să discuți despre paralela ei imediată, homofobia. De mii de ani, homofobia s-a împletit cu homosexualitatea în cele mai variate și interesante feluri, în funcție de zonă și de timp. Dacă Biblia ne oferă povești despre homosexuali uciși de mâna divină sau prezentați drept perverși sociopați, Grecia și Roma antică ne prezintă niște societăți extrem de „homofile“, unde homosexualitatea era acceptată și avea parte din viața unui bărbat obișnuit, pe lângă viața de familie. Evul Mediu urmează ca o pată neagră în istoria Europei în acest context, iar ultimele secole, marcate de războaie și revoluții politice și culturale, ne-au adus la ziua de azi, când pedeapsa capitală sau întemnițarea cu moartea a ieșit din discuție ca pedeapsă pentru homosexualitate. De aproximativ patru decenii, toate instituțiile psihiatrice importante au încetat să privească alternativa sexuală drept o perversiune sau boală mentală. Totuși, dacă vă uitați în dicționarele oficiale române, veți găsi, chiar și în cele mai recente, definiții incluzând sintagme precum „pederast“, „invertire sexuală“, „perversiune“. Constituția țării – la fel ca multe alte Constituții moderne – garantează drepturi egale tuturor cetățenilor indiferent de „etnie, religie, sex șamd.“, dar nu și de orientare sexuală. Ţara noastră, aflată într-o covârșitoare pondere religioasă, este incapabilă de a înțelege și accepta minoritățile sexuale. Astăzi încă avem manifestări ale extremei drepte permise în străzi, cu bannere, surle și trâmbițe împotriva homosexualilor. Pentru un homosexual, traiul într-o societate precum cea modernă e degradant și el sau ea trebuie să-și aloce un efort suplimentar în a-și drămui imaginea în fața diverselor categorii de persoane pe care le cunoaște. Dacă am scăpat de persecuția clasică, am rămas cu eternul fond de homofobie nativă al omului, care nu-l mai aruncă pe cel diferit de el în pușcărie, dar îl sclerozează și îi calcă personalitatea în picioare.

Homofobia actuală se împarte în două discursuri, și le voi enunța în cele ce urmează:

1. Discursul prohibitorului – care spune: „nu pot accepta așa ceva“. Este discursul cel mai comun întâlnit în ceea ce este percepută drept rezistență homofobă și se consituie ca o negare fundamentală a alterității. Tot ce este diferit nu poate, în sistemul de gândire al prohibitorului, să-și facă apariția ca posibilitate. Ce spune, de fapt, prohibitorul este „nu mă pot identifica cu diferența, așa că o resping împreună cu tot ce o însoțește“.

2. Discursul tolerantului – (și în toate cele ce urmează, voi folosi acest cuvânt aproape exclusiv cu sensul prezentat aici) care sună astfel: „n-am nimic cu ei, dar…“, și după acest „dar“ urmează, de fapt, esența raționamentului, care poate continua: „nu-i putem lăsa să se căsătorească / adopte copii / să se sărute pe stradă“. Acest mod de a-ți formula poziția este exact același cu atunci când spui „nu sunt rasist, dar trebuie să recunoaștem că negrii sunt limitați intelectual“, „nu sunt sexist, dar femeile nu ar trebui să fie admise în politică“ sau „nu vreau să te jignesc, dar ești cam tâmpit“. În esență, reprezintă negarea inițială, parcă cu scop preventiv, a unei poziții, doar pentru ca aceasta să fie imediat urmată de cea mai plastică încarnare a întocmai poziției respective. Este uimitor cât de mult am ajuns să perseverăm în a îngloba aceste propoziții în viața de zi cu zi – și, din păcate, și în discursul politic –, folosind prima parte a frazei („nu am nicio problemă cu…“) ca un fel de paravan magic împotriva potențialului rău săvârșit de partea a doua – de parcă asta ne-ar scuti de asumarea reală a poziției și de consecințele verdictului celei de-a doua părți.

Dacă spuneam, la primul punct, că discursul prohibitorului este cel mai întâlnit în homofobie, asta este pentru că nu avem o imagine de ansamblu asupra a ce înseamnă de fapt homofobia. Homofobia nu se referă la modul în care „izolezi“, „ucizi“ sau „separi“ mental homosexualii de „restul“ – mai tranșant sau mai indulgent –, ea se referă la însuși faptul de a te considera într-o poziție de unde să îți permiți o asemenea „tratare“ a homosexualilor. Faptul de a verbaliza că nu ai nicio problemă cu homosexualii, dar până într-un punct, te face homofob, iar atitudinea de a privi homosexualii ca pe o categorie aflată sub incidența voinței tale aduce cu un administrator de bloc care caută soluții pentru a scăpa de șobolanii din beci. Discursul tolerantului este mult mai nociv și înspăimântător decât discursul prohibitorului pentru că implică o falsă relaxare și conține o undă de mult mai cruntă homofobie decât cea din homofobia explicită. „Prohibitorii“ sunt „scurți și la obiect“: noi nu admitem homosexualitatea. „Toleranții“ se ascund după cortină: admitem homosexualitatea, dar în niște limite. Această plasare diferă numai în grad de discursul prohibitorului. Iar faptul de a limita drepturile unei categorii de oameni în cadrul acceptării ei înseamnă, în mod ironic, anularea acceptării și reprezintă automat desfințarea statutului de ființă umană al acelor oameni.

Dacă credeți că poziția tolerantului este mai de dorit, nefiind „nici prea-prea, nici foarte foarte“, vă înșelați. Toleranța nu este o poziție mediană, este o poziție extremistă. Tolerantul are exact aceeași atitudine față de homosexuali ca prohibitorul, însă nu își permite să își atingă marginea propriei opinii, și asta pentru a menține un echilibru aparent între sistemul său de referință și restul lumii. Într-adevăr, tolerantului s-ar putea să nu îi placă ideea ca, de exemplu, doi bărbați să schimbe salivă (deși, în mod surprinzător și total anti-ideologiei sale antihomosexuale, ideea a două femei făcând asta s-ar putea să nu îi chiar repugne), să se penetreze în anus, să se țină de mână, iar imaginile acestea le găsește supărătoare, alungându-le din minte cu teama cu care te îndepărtezi de un lepros ca să nu-i iei boala. Însă, luându-și toate precauțiile unei poziții confortabile față de restul lumii și de sine însuși, preferă să se retragă îndărătul acestei atitudini executoare, difuzând-o și diluând-o în ceva mult mai vag și greu de atacat. Toleranța, în acest caz, este faptul de a te lăsa cuprins de propriile limite pentru a-l limita pe altul. Cenzura este un sadism explicit, toleranța este un masochism împărtășit. În lungă durată, amândouă au aceleași efecte.

În relaționarea cu prohibitorul, înțelegem limitele clare pe care gândirea egoistă a acestuia le proiectează în lumea exterioară, dar tolerantul se află tot timpul cu un picior în aer și un pas în spatele limitelor sale, pe care nici el nu cunoaște exact. Cum toleranța este bazată pe un fel de identificare aproximativă între dorințele propriii și înțelegerea alterității, tolerantul poate admite aproximativ tot ce poate face sau vedea el însuși în fața lui și nimic mai mult. Toleranța pe care o înțeleg oamenii nu este, de fapt, nici măcar toleranță în sensul real al cuvântului, pentru că tolernața adevărată implică indulgența în fața unei situații sau stare de facto neplăcută sau deranjantă. Faptul de a permite ceva străin până în punctul în care îți convine ție este, dacă stăm să ne gândim, exact opusul toleranței, iar rezultatul acestui fenomen este existența tuturor „toleranților“ din jurul nostru. Puteți observa că „toleranța“ la chestiunea homosexualilor variază în grad: unii nu admit ca homosexualii să se sărute în public, alții – să nu fie admiși în viața publică, iar alții – să fie permise cuplurile gay, dar să nu se căsătorească. Toată întrebarea pare să fie „câtă libertate merită homosexualul să-i acord eu?“ pentru tolerantul cotidian, iar această atitudine este fundamental antitolerantă.

Trecând de zona comfortabilă, adevăratul pericol apare în momentul în care limita tolerantului este depășită și el nu mai poate face apel la falsul său caracter împăciuitor pentru a-și tempera homofobia. În acel moment, tolerantul se transformă în cel mai crunt prohibitor. O scenă exemplificatoare? Imaginați-vă un tată care tolerează tacit homosexualitatea fiului său, subînțelege că băiatul cu care acesta se vede este iubitul său și trece cu vederea micile semne ale acestei relații, dar în momentul când se întoarce mai devreme acasă și își surprinde fiul făcând sex cu iubitul său se aruncă într-o tiradă monstuoasă de înjurături și violențe, dându-i pe amândoi afară din casă. „Dă-o dracului, că asta e prea de tot“, strigă tolerantul. Tradus, vine așa: „ți-am permis o libertate aproximativă în niște limite care-mi convin mie, dar odată ce le încalci nu mai însemni nimic pentru mine. De ce n-ai vrut să păstrezi iluzia unei egalități comode? De ce a trebuit să fii cum ești tu și n-ai depus un efort să maschezi părțile din tine care nu-mi plac? De ce mă obligi să-mi dau arama pe față, când era așa de bine când mă prefăceam că te accept?“. Odată pus față în față cu exact partea aceea intolerabilă din obiectul tolerat, tolerantul va fi constrâns la o reacție de vizibilă opoziție față de tot ce propovăduia până atunci, deoarece tensiunea dintre poziția sa aparentă și credința sa reală este prea mare, iar ultima trebuie să învingă. Când dă de „obiectul exasperant“, tolerantul simte că, dacă nu reacționează conform opiniei pe care încerca să o mascheze până atunci, își lezează demnitatea. Tolerantul își va apăra homofobia cum își apără fanaticul religios religia. În acel moment, ajunge exact în poziția prohibitorului, adică aceea de interzicere totală. Ce rost a mai avut toată mascarada tolerantă de până atunci, vă întreb? Toleranța nu este acceptare, este o îngăduire egoistă în niște limite nedefinite și periculoase. Poți ori să accepți total homosexualii ca pe niște oameni ca oricare alții, ori să fii homofob.

Dacă vi se pare că exagerez când spun că toleranța este mai gravă decât interzicerea, trebuie să înțelgeți că ideologia comună este mai importantă decât faptele particulare. Câțiva oameni care își exprimă ura față de homosexuali sunt mult mai puțin nocivi decât o societate întreagă care clocotește de homofobie latentă fără să știe.

Să „tolerezi“ homosexualii este fundamental greșit, deoarece conceptul de toleranță pare să conțină o negativitate care, în acest caz, presupune un fel de vină inițială a homosexualilor. Tolerarea se face în spiritul unei lipse, în detrimentul a ceva: „îl tolerez, deși…“. Poți să tolerezi un argat pe care l-ai prins furându-ți din casă, niște copii mici și gălăgioși într-o sală de lectură sau un idiot care îți zgârie mobila cu unghiile. Dar în cazul homosexualilor nu poate fi nici pe departe vorba de toleranță. Ce poți să tolerezi la un homosexual? Peste ce „vină“ poți să „treci cu vederea“ ca să poți „accepta“ homosexualii? Faptul că e o persoană? Faptul că e atras de persoane de același sex? Nu intră asta, pe lângă altele, în fișa postului de a fi om și în drepturile sale fundamentale? În cazul tău, al tolerantului, homosexualii sunt niște persoane externe ție, care n-au niciun fel de legătură cu tine și vor doar să trăiască o viață normală și fericită, exact ca tine. Cine ești tu, să le interzici asta prin opinie sau vot? Cine ești tu să stabilești principiile după care să trăiască un om? Pasul către integrarea cu drepturi totale a homosexualilor în societate nu se cheamă toleranță, nici acceptare, ci normalitate. Cuvânt care, în mod ironic, este același care e folosit drept reper pentru discriminarea homosexualilor și care presupune un mecanism implicit al raportării la restul. Din păcate, țin să vă anunț că normalitatea, în sensul ei cel mai pitoresc, nu există, ci e o iluzie de repere aproximative observate în rândul celor mai mulți. Omul care clasifică homosexualii drept „anormali“ se referă, de fapt, la faptul că ei nu corespund normei; iar norma, în istorie, este printre cele mai ridicole fenomene care ne-a bântuit societățile: într-un mod aproape supranatural, cum sunt sau ce practică majoritatea unei comunități ajunge un fel de lege nescrisă și incredibil de puternică apăsând asupra fiecărui membru al comunității. Într-o abordare de tip spartan-nazist, am putea conchide că „normalul“ cel mai „normal“ din România, adică cel mai comun din punct de vedere statistic, este bărbatul caucazian, heterosexual, creștin-ortodox, de vreo 30 de ani, cu un salar mediu. Iar dacă nu ești dispus să limitezi drepturile – sau să ucizi, după caz – oricare om care nu se încadrează strict în tiparul acesta, nu ar trebui să fii dispus să faci la fel nici cu homosexualii. Neacordarea de libertăți egale comunității gay nu este o situație obișnuită, e controlul populației. Nu demografic, ideologic. Exact ca fetele din Orientul Îndepărtat care sunt ucise la naștere pentru că băieții sunt considerați superiori. Exact ca fetele care sunt mutilate genital de mici din Africa pentru a nu simți plăcere sexuală, deoarece se consideră că rolul femeii este să procreeze. Exact ca spânzurarea negrilor, deportarea evreilor sau uciderea femeilor violate sub sentința comiterii adulterului.

Rețineți: nu ține de competența noastră să admitem sau să tolerăm homosexualii. Nu ține de competența nimănui. Homosexualii sunt ființe umane în toată deplinătatea demnității lor și nu au nevoie de aprobarea nimănui pentru a coabita pașnic, în libertate și fericire. La fel este cazul și cu heterosexualii, bisexualii, transsexualii și asexualii și toate aceste categorii trebuie să beneficieze de toate drepturile și libertățile unei persoane heterosexuale, incluzând dreptul la vot, dreptul la libertatea de exprimare, la căsătorie, adopție și dreptul de a mânca înghețată duminica. Nu există, realmente, argumente pertinente împotriva uniunii a două persoane de același sex cum nu există nici împotriva unirii a două persoane de sex opus. Argumentul religios, extrem de îngust și maleovolent, pică din start, pentru că presupune raționalizarea unei societăți după legea credinței personale a celui care îl articulează, chiar dacă acest „acela“ se întâmplă să fie un partid sau Biserica Ortodoxă Română. Argumentul „normalității“ este ridicol și dovedește o lipsă de tangibilitate cu realitatea a celui care îl exprimă; iar pentru edificare continuuă în înțelegerea „normalității“ sociale vă îndemn să citiți operele lui Judith Butler și toată istoria umanității, de la început până în prezent. Argumentul naturalistic, întemeiat pe înțelegerea funcțiilor masculine și feminine în reproducere, cade din discuție, la fel și cel de inspirație animală (care, apropo, a fost infirmat de mult timp – aproape toate speciile dau, mai mult sau mai puțin, dovadă de comportament homosexual). Iar ultimul și, în opinia mea, cel mai ridicol argument este cel care are curajul să insinueze că dacă „lăsăm homosexualii să facă ce vor, o să-i influențeze și pe alții (sau alți copii) să devină homosexuali“, asupra căruia nici nu mă voi opri. Până nu apare un argument solid care să justifice strict din punct de vedere etic sau consecinționist de ce nu trebuie să permitem homosexualitatea, toate celelalte care există rămân moarte.

Homosexualitatea e o chestiune care îi privește pe toți. Ea nu e un domeniu obscur, situat undeva, în penumbra umanității, ea este și a fost dintotdeauna vie și actuală. La fel și homofobia, care de multe ori depășește orice prag de înțeles ca reacție la observarea homosexualității. Ieșiți afară pe stradă și intervievați treizeci de persoane aleatorii despre opinia lor asupra homosexualilor; veți fi șocați de numărul de ori când veți auzi frazări începând cu sintagma „n-am nimic cu ei“. Homofobia domnește printre noi, ne locuiește, se ascunde în cele mai adânci tenebre ale noastre. Pentru stârpirea ei nu avem nevoie de acțiuni diplomatice și conferințe politically correct. Orice libertate a fost dobândită greu și în valuri de sânge. Ne trebuie marșuri dure și obscene. Ne trebuie parade după parade și genderbending la limită. Ajunge cu toleranța. Vreau revoluție.

Isaac Ionescu este student al Facultății de Istorie și Filozofie (UBB) la secția Filozofie.



7 comentarii la articolul „Jos cu toleranța“

  1. This is outstanding, I had no idea Isaac has such a nack for writing. Good, job, and better subject!

  2. nu sunt rasist, dar e dovedit statistic (deci stiintific) ca negrii au in medie un IQ mai mic decat albii. intolerant cu LGBM sunt insa si fara sa imi zici tu, desi nu le doresc moartea, ci doar oferirea subventionata de stat, din banii nostri de tratament psihic adecvat. ce-mi doresc insa, as vrea sa vad ateii ca sunt toleranti f.d. crestini.

  3. Dragă Isaac, am câteva întrebări pentru tine:

    1. Unde ai găsit tu “fișa postului de a fi om” și în ce constă aceasta? Ai redactat-o tu sau altcineva? Simpla enunțare a unor noțiuni pompoase cu titlu de adevăr absolut nu poate convinge decât eventual pe amatorii de butaforii sclipicoase. Altfel, putem face apel la legea lui Ohm (om de știință german, cu studii în electricitate), adaptată: „Ești om cu mine, sunt om cu tine“.

    2. Ce for legislativ, filozofic sau de orice altă natură a redactat „drepturile fundamentale ale omului“ la care te referi? O tentativă de genul acesta a fost făcută de ONU în urmă cu mai mulți ani și de atunci se tot scoate și se tot adaugă la ea, după cum evoluează (sau involuează?) societatea umană.

    3. Spui că „nu ține de competența noastră să admitem sau să tolerăm homosexualii. Nu ține de competența nimănui“, iar eu te-aș întreba: de ce ești așa convins că ține de competența ta să stabilești care sunt competețele sau incompetențele altora? De ce crezi că ai dreptul să hotărăști ce trebuie și ce nu trebuie să gândească, să afirme sau să susțină alții, pe baza convingerilor tale? Nu cumva, în iureșul pledoariei împotriva abordării necorespunzătore de către alții a problemei normalității/anormalitărții homosexualității, ai căzut tu însuți în egocentrismul de care îi acuzi pe alții care, nu-i așa, au și ei dreptul la propria opinie, indiferent că sunt anti-, pro- sau toleranți cu homosexualii?! Aici chiar te-aș parafraza chiar pe tine: „Cine ești tu să stabilești principiile după care să gândească un om?“ Nu e o critică și nici o judecată la adresa ta, e doar o intrebare aproape retorică. E foarte OK dacă vrei să promovezi echidistanța și echilibrul cu care ar trebui tratați (!) homo-trans-bi-a-sexualii, dar pentru asta trebuie mai întâi să înțelegi și să practici arta dialogului. Altfel spus, să fii tolerant cu intoleranța altora.

    4. Oare ce fel libertate pentru homosexuali crezi că se poate obține cu „greu și în valuri de sânge“? Tu chiar crezi că prin invocatele „marșuri dure și obscene, parade după parade și genderbending la limită“ s-ar putea schimba mentalitatea și convingerile unora care nu gândesc ca tine? Te înșeli. În afara sentimentului de satisfacție puerilă și revanșardă a homo-trans-bi-sexualilor prin astfel de manifestări ostentative, aceștia nu obțin decât o radicalizare și mai mare a opoziției celor care nu-i acceptă, în niciun caz convingerea acestora din urmă că a fi homosexual nu trebuie să constituie o problemă de normalitate. Da, homosexualitatea a existat dintotdeauna dar, din păcate, obscenitatea și vulgaritatea manifestate la „marșurile diversității“ sunt foarte departe de a convinge pe criticii acestui stil de viață.

    5. Pentru că ești un tip sensibil și cu o gândire profundă, îți recomand să renunți la argumentele teoriei bățului cu un singur cap. Tu chiar poți mai mult, crede-mă.
    In final, o istorioară cu tâlc: am un prieten care se luptă cu obezitatea (anii și sedentarismul, deh!) dar care a învățat să fie în primul rând cinstit cu el însuși: a recunoscut că ceea ce l-a dus la obezitate sunt mâncare și lenea. Le iubește pe amândouă. De aici, a învățat că e bine să-și asume aceste pasiuni și, implicit, să nu-i mai pese de ce gândesc alții despre el, atâta timp cât el se recunoaște a fi cauza acestei stări de fapt. S-a zbătut ani de zile, fără rezultat, să-i convingă pe alții că are dreptul la acceptare dar în cele din urmă a învățat că singura soluție de a păstra echilibrul între pasiunile sale gurmano-sedentare și judecățile altora a fost să accepte neacceptarea altora. S-a eliberat de stres doar când a învățat să nu-i mai judece pe cei care îl judecau iar acum e un om echilibrat și stabil emoțional. Ba, chiar a dat jos și câteva kilograme.

  4. Matei Avram, ești prea “dificil de simplu“ în mare parte, ridicol în general și astfel n-o să-ți răspund la punctele tale, pentru că e prea absurd / stupid. Îți sugerzi să-ți iei o viață și să ieși un pic din paradigma neoliberală, paranoiacă, a fricii de interzicere de orice fel pentru a nu distruge “democrația“. Sunt pentru condamnarea intoleranților. Dacă e să stabilim niște principii sociale de conduită, o categorie care nu se supune va trebui să fie marginalizată, pe temeiuri solide. Punct. Intoleranța față de intoleranți un paradox descoperit în mod “triumfător“ de critici, e o falsă dilemă și nu merită mai multe cuvinte din partea mea sau a oricui cu un pic de rațiune și bun-simț.

  5. Howdy very nice web site!! Guy .. Excellent .. Superb .. I’ll bookmark your web site and take the feeds additionallyI am glad to search out so many helpful info here in the put up, we want develop more techniques in this regard, thanks for sharing. bbacdekdgfed

  6. Articolul se reduce la un petitio principii grosier: cum că homosexualitatea ar fi normală. Chestiunea nu e pusă nicicînd în discuție, se înțelege chipurile de la sine că gayii sunt la fel de normali ca restul. Ei bine, nu se înțelege nimic de la sine. Argumentarea dumitale “cerșește întrebarea”.
    De fapt toată propaganda homosexuală se bazează pe abuzuri logice pe care masa de proști e incapabilă să le priceapă.

  7. Iata ca am dat peste asta pagina web despre Epagoge (Jurnalul
    Facultatii de Filosofie, cautand despre maramu. Acum tre sa recunosc ca faci
    treaba super. poate vrei sa cunosti si pagina web http://cazare-maramures.net un site despre judetul maramures.
    Multam

Lasă un comentariu