banda lui möbius

Niciun nume pentru Sine

Omul este animal rațional

Atunci când, în Un veac de singurătate, Marquez îi face pe toți locuitorii din Macondo să sufere de acea misterioasă boală de la care se uită numele lucrurilor, Jose Arcadio Buedina se apucă, cât încă nu e prea târziu, să eticheteze fiecare lucru cu numele care i se cuvine și cu descrierea utilității sale, pentru ca acei oameni, încă atât de apropiați de lumea originară, să nu comită un adevărat sacrilegiu în fața limbii – uitarea definitivă. Pentru că lumea aceea era atât de nouă încât multe lucruri trebuiau arătate cu degetul ca să poată fi deosebite, conservarea cuvintelor era singura șansa ca drama începuturilor să nu recadă în sine însăși la nesfârșit, iar travaliul invenției să nu șteargă urmele trecutului… De fapt, am putea spune că, pentru acel timp al bolii, personjele lui Marquez nu au uitat numele lucrurilor, ci au uitat cum ar trebui să le abstractizeze. E cert că în privința acțiunii nu s-a întâmplat nimic, căci ei își trăiau viețile ca și cum nimic altceva nu le-ar fi fost afectat decât posibilitatea de a se orienta spre ceva care nu le era dat în mod imediat în experiență.

Ideile împart cu actele noastre de voință și cu afectele noastre privilegiul de a nu putea fi false. Adevărul are un singur criteriu: cel al evidenței. Ştim deja, Heidegger și Gadamer, înțelegerea nu e o activitate a subiectului, ci aparține modului de a fi a ceea ce este înțeles. Astfel, reprezentările noastre asupra lumii tind, mai curând, să „siluiască“ lucrurile spre utilizarea lor. Dar, dacă subiectul chiar este limita lumii (Wittgenstein), singura lui șansă să se simtă așa, la limită, ar fi să se tot uite și să vadă dacă nu mai este, totuși ceva sau nimic.

Se spune că subiectul nu mai este. Că aceea conștiință neschimbătoare care numai ea nu se schimbă de-a lungul devenirii ar fi murit de-a dreptul. Nu este adevărat doar că, pentru a-și consolida poziția de „veghetor“ într-un sistem panopticon, subiectul e obligat să își exercite forța, singura care îi atestă existența, consumând și distrugând locul, adică pământul, ci și că, făcând aceasta, va constata tonul trist al vocii sale proiectându-se, în cel mai bun caz, în nihilism. Nu credeam vreodată că se va sinucide. Într-un fel era de așteptat, de când pentru om singura șansă era să moară, că pentru ce altceva să trăiască? De la autonomie la automat, locul a fost cedat instanțelor care au avut întotdeauna mai multă putere: inconștient, celălalt, mașină, sistem, discurs… subiectul pălind cu tot cu cunoașterea lui în fața acestor sarcini de gândit, sarcini care pe el nu-l mai includ nici măcar ca premisă minoră.

Atâta lume câtă limbă, atât cât vorbește omul despre ea sau cât limba vorbește prin el. Dar fie că omul face sensul și se înstăpânește asupra lumii alienându-se prin limbaj, fie sensul îl face pe om și el este doar un „pre-text“ pentru ca limba să aibă loc (adică să se teritorializeze, să devină vizibil), a treia variantă lipsește. Acest al treilea ce lipsește mereu, deja obsedant. La propriu, există doar două filosofii, una a „naturii“, cealaltă a „istoriei“. Între aceste două stau numai metodele care își fură între ele statutul de „prime“, adică dispută felul în care să utilieze conceptele, „comunele“, la o adică, de la Aristotel încoace. Totul se petrece ca și cum, în lumea noastră veche, conceptele s-ar fi sedimentat în așa măsură încât nu ne lasă să le uităm sensul vechi, dar ne face să dezbatem asupra celei mai bune (dacă prime) metode de a le da unele noi. Într-adevăr, nu cuvintele sunt altele, ci reprezentările noastre, totul petrecându-se ca și cum nu am avea destule concepte pentru toate realitățile care ne întâmpină. Ele sunt marcate întotdeauna de ghilimelele abstractizării lor. Asta face filosofia, te face, fără îndoială, să pui ghilimele pe lucruri. În fond, ceea ce reprezintă abstracția nu este decât o ordonare a aparențelor care ar trebui să invite la acțiune în virtutea înțelegerii lor. Am o atitudine extrem de pozitivă față de realitate: diferențiez diferitele sectoare ale ei, provoc fenomenul ca să apară. În ceea ce privește reușita acestor acțiuni, ele ar trebui să se traducă în acele ideluri pedagogice vechi care privesc cunoașterea. Un lucru e cert: de gândit putem gândi ce vrem. De cunoascut cunoaștem numai că gândim. Poți să spui ceea ce știi sau să știi întotdeauna ceea ce spui, cui îi (mai) pasă? Pentru cei care trăiesc (toți) conform conceptelor, obiectele vizate de acestea nu sunt mai ireale decât orice „natură“ sau „istorie“ a utilizării lor. Ne pasă, fără îndoială, doar de manevrarea lor. Dar cum dăm seamă de „pasă“ și „utilitate“ fără să nu recădem în abstracție și să nu cerșim, în comunitatea noastră de prieteni, aderența la același sens? Ce alt rost ar avea conceptele monumentale ale instituțiilor și ale structurii de putere (putere care nu există în fapt, pentru că nimeni nu utilizază o forță „naturală“ ca să le exercite, ci una abstractă, conceptuală, „istorică“…) dacă nu acela de a transforma paradigmele în acțiuni?

Tot așa, conteză nu ceea ce gândim – conceptul- ci felul în care gândim. Ca metodă de analiză: sau logică formală sau fenomenologie. Nu atât analitica formelor noastre de cunoaștere (sensibilitate, intelect, rațiune), cât felul în care formelor gândirii le corespunde un conținut (obiectiv) în calitate de cunoaștere. Or, nivelul de abstracție al conceptului, culminând cu matematica, îți permite să calculezi „necunoscuta“, ca și cum operația ar fi ordin real. Formalitatea gândirii este non-obiectuală și non-subiectivă, la limită, e mai reală decât realitatea, doar cunoaște necunoscuta! Fenomenologia, în schimb, dacă ar fi să dea seama de condiția de posibilitate a cunoașterii, de legea intrinsecă a construcției atât a lumii, cât și a limbajului cu care o desemnăm, trebuie să abstractizeze (reducă) orice construct, ajungând, într-un final, la același non-obiect și non-subiect (transcendental), dar care, de data aceasta, fundamentează posibilitatea oricărui obiect și subiect (real).

Nu este de mirare că, în aceste condiții, gândirea nu poate gândi nici un Unu, nici un individ (un unu mai mic). E o concluzie care decurge cu necesitate, că există o condiție care ne scapă, că sensul unui lucru e fie în excedent, fie în lipsă… al treilea, al patrulea… În funcție de conceptul paradigmatic ales, sistemul construit în jurul lui ne va furniza atât credința în, cât și norma după care vom judeca însuși conceptul fondator. Dar să nu cădem în iluzia că o regulă ar putea da seama și de condițiile aplicabilității ei. Adevărul cunoașterii se definește în cadrul sistemului ales, dar suferă de autodeficiența autotransparenței pentru că prin orice limbaj am vrea să o surprindem, dăm tot și numai de limbaj, de fapul lui de a avea loc… Singura paradigmă a gândirii este, poate, analogia. Concept analog realitatății. În permetrul (limita) logicii fomale, ar trebui să spunem că adevărul ar însemna situația la care „concordă“ un (con-)text. Şi, apropo, cea mai bună atestare a faptului că logica nu poate da seama de realitate este că admite, în chiar interiorul ei, falsitatea… trimite ea la aceeași realitate (ca și afirmația), dar nu e reală. În perimetrul fenomenologiei, analogia însemnă întoarcerea, prin dublă negație (ana), la acea formă de Logos care fundamnetază, concomitent,  lumea și limbajul. Iar falsul va putea proveni, în sfârșit, dintr-o ontologie a nimicului. Apoi ar urma, desigur, întreaga deducție a felul în care reprezentarea se constituie la nivelul subiectului, încercări de dare de seamă asupra conștiinței și a posibilității cunoașterii. Se presupune, ca să zic așa, un univers în care să fie deja efectuat ceea ce pentru noi e doar o intenție, ceva ce trebuia să fie cunoscut înainte de a fi perceput. Adevărul cunoașterii suferă de propria ei lipsă, din nou, care face ca întrega „arhitectonică“ să aibă nevoie, din principiu, de o fundamentare de dincolo de ierarhie. Rațiunea va avea nevoie întotdeauna, chiar privind autonomia ei, de garanția lui Dumnezeu, de un anumit de-nenumit, ceva decât care ceva mai mare nu poate fi gândit (Anselm), un Nimic. Frustrarea rațiunii de sine însăși, regulativ, iar nu constitutiv.

Sigur, unii oameni sunt mai „raționali“ (spirit inteligent), alții mai „empirici“ (corp inteligent- i.e. mașină), unii încă se află în disputa medievală dintre „realism“ și „nominalism“, alții (bine, numai unul: Hegel) se află deja la sfârșitul tuturor lucrurilor. Cum se face că, dintre structurile construite în jurul și prin niște concepte, numai două dau seama de gândirea noastră? Putem să acceptăm ca fenomenologi verticalitatea, dispunerea ierahică a gândirii noastre. Putem accepta însă și posibilitatea unei gândiri non-ierarhice (care, trebuie să recunoaștem, e doar antiteza primeia), pe orizontală, de genul „rizomului“ deleuzian sau al oricărui „sistem semnificant“. Eu însămi cred că e mai prețioasă gândirea decât cunoașterea, iar gândirea este, fatalmente, fragmentată. Dar așa e încă vie (în proces), pentru nostalgicii unui „cum?“. Şi ce dacă doar ca efect de suprafață al discursului? Totuși, ceea ce surprinde este imposibilitatea unei gândiri, să-i zicem, „diagonale“… Între ierarhic și rizomatic eu nu mă pot gândi decât la „juxtapus“, însă ce fel de cunoaștere e aceea care e juxtapusă, nediferențiată? Rămâne: dacă există un concept universal, cum se face că eu pot gândi tot altceva? Dar dacă eu pot gândi și altceva, cum să mă înțeleagă altcineva care gândește tot altceva?

Să asumăm o sarcină ca cea propusă de Badiou, o gândire a multipulului-fără-Unu, neprincipială, diferențiată din principiu. Sau să asumăm, după programul analitic, gândirea unui unu formal care să fie impersonal și nediferențiat. Dar cum am putea gândi ceva neprincipial și nediferențiat? Între scheme formale (logică) și cele organice (fenomologice), stă poate doar misterul blagian. Așa ne-am putea debarasa și de Dumnezeu și de gramatică…

*

Mai bune să uităm.
Toți filosofii tind să spună același lucru, ce nu e niciodată spus. Aproape că nu conteză mediul și metoda, ci doar să transpară mesajul. Esențialul e ca să apară. Ceea ce trebuie transmis, universalul cunoașterii, e tocmai materia cunoașterii pe care nu o putem cunoaște. Căci dacă am cunoaște-o, n-ar mai fi cunoaștere, ci recunoaștere. La același nivel, sau poate unul mai jos, prezența e un dat care trebuie reprezentat pentru a face din ea un referent. Lumea exprimată nu e o altă lume, ci expansiunea reprezentatului până la dimensiunile unei lumi (Dufrenne), ar fi paradigmatic pentru omul care trăiește mai curând în limbă decât în lume. Cuvântul (universal) are vocația de a semnifica un sens convențional. Obiectul (dat și punctual) nu este semificant decât pentru o voință, este investit cu o semnificație în funcție de „imaginar“, cu sensuri diferite ce pot fi validate de intelect. E sau intersubiectivitate, sau subiectivitate printre alte subiectivități. Ce păcat, însă, că suntem doar o comunitate fără reprezentarea „comunității“.

Între ceea ce n-a fost cunoscut și a fost pierdut (principial) și ceea ce a fost cunoscut și nu s-a pierdut (științific), stă ceea ce fost cunoscut și s-a pierdut: subiectul. Dar nimic din toate acestea de la sine însuși. Omul, ca animal rațional ce e (dacă este), are șansa de a-și înțelege condiția numai asumând-o în dublu sens: în calitate de “animal”, drept corp, în calitate de “rațional”, drept spirit. Cele două diferențe specifice, negându-se și consolidându-se reciproc, fac ca subictul să fie trup. Şi ca trup, el este existență, deci viață, adică numai dorință. Şi se împroprietărește cu sine însuși și se odihește în sabat…

Dacă le-am lămurit, sunt triviale. Conceptele toate s-au trivializat. A-ți lua libertatea să vorbești despre ce vrei tu este, într-un fel, constitutiv pentru buna voință, conține în actu-i propria răsplată, dar nu te face prea agreabil. A uita e imposibil, cel puțin pentru noi, cei pentru care subiectul s-a pierdut (cel puțin ca subiectivitate). Ceea ce înțeleg și cei care nu înțeleg este că există un nume pentru tot și un scop pentru toate. Ei sunt inteligenți și s-au prins că toate lucrurile adevărate sunt științific demonstrabile, că ceva este de înțeles doar atunci când poate fi reprodus în mod artificial. Şi e totuși adevărat că ceva trebuie să fie deja cunoscut pentru a putea fi înțeles, și că „plouă sau nu plouă“ e mereu adevărat, dar asta nu mă face să știu ceva despre vreme, dar e vremea. Cunosc înainte să îmi reprezint udul ploii. Înțeleg abia când recunosc. Atunci gestul se încarnează în limbă, prin obișnuință. Îți poți traduce realitatea, în culmea culmilor să făurești subiectivitatea, ceea ce e un artificiu numai pentru că ai știut ce anume trebuia să faci. Te gândești că nu este un subiect, dar subiectul însuși vorbește prin modul în care a fost tratat, se recunoaște în urmele sale. Acum apare, în propria-i productivitate spectrală, ca un sinucigaș recidiv. Pentru că anumite variante de comprehensiune ale subiectului nu sunt conceptibile, și, totuși, acest lucru e de înțeles. Numai expresia se mai poate înțelege, de când conceptele stau numai pentru obiecte. Tristă zi pentru cunoaștere.



Un comentariu la articolul „Niciun nume pentru Sine“

  1. Imi place mult,ai talent,chiar daca recunosc nu am inteles toate chestiile pe care le-ai zis,dar exact asta imi place.

Lasă un comentariu