doi câini andaluzi

Roșu

Vine înserarea. Se imaginează tăindu-și venele. Sângele curge încet pe mână în jos, un picur, doi, cad pe podea. Se coagulează, rămân două pete. Nu merge, petele sunt prea mici.

Din nou. Se imaginează tăindu-și venele. Ia un cuțit, îi verifică vârful, de data asta tăietura va fi mai lungă. Sângele curge șiroi, toată mâna i se umple de plasma roșie, șuvoi de roșu pe podea. Acum e bine. Simte cum moare, își simte viața scurgându-se încet, simte o liniște, da, câtă liniște. Cineva bate la ușă. E servitoarea, a venit să facă curat. Roșul dispare încet de pe podea, sângele îi intră înapoi în venă, cuțitul se retrage politicos, dar rămâne în urmă o cusătură. Deschide ușa.

Servitoarea se fâțâie puțin, apoi pleacă. Totul e impersonal. Ea e atât de albă. Acum i-a pierit cheful. Se duce în bucătărie, deschide frigiderul, ignoră mirosul și își unge o felie de pâine cu gem de vișine trimis de mama lui special din Nantes. Da, e departe de casă. Dar părinții, credincioși de primă mână, au mereu grijă de el, sunt mereu la doi pași în spatele lui, să-l poată prinde când coboară din rai.

Le Soleil rouge, Juan Miro

Acum, din el, pornește cu forță, îi explodează fiecare aortă, ferestrele sunt acoperite de un roșu opac.

Apar trei stele pe cerul proaspăt întunecat. Le recunoaște, știe ce înseamnă asta. Se duce în dormitor, deschide sertarul noptierei, ia un revolver. Din al doilea sertar ia gloanțele, până și sinuciderea și-a compartimentat-o, încarcă pistolul și trage de trei ori. E important să tragă doar de trei ori. O dată în cap, o dată în abdomen și o dată în inimă, ca să fie sigur de reușită.

Acum se ridică de la masă, ia foaia de hârtie, aruncă stiloul la gunoi și pune foaia într-un  dosar vechi și prăfuit.



Lasă un comentariu