bate vântul, latră câinii

Nostalgii din liceu și treburi hazlii din Universitate

Vin de la un liceu în care eram obligați să purtăm uniforme, în care la fiecare prostioară eram convocați în Sala Festivă, tapetată cu galbene cofraje de ouă, unde de fiecare dată, înaintea „festivității” ne ridicam să ascultăm imnul național. Tot.

Așa era la mine-n liceu. Vineri, ajuns la Universitate, observ un afiș care anunța că urma să i se acorde titlul de Doctor Honoris Causa lui Nicolae Manolescu…

bate vântul, latră câinii

Pe marginea „cazului Socrate“

Socrate a fost un caz extrem pentru o situaţie extremă. Atena era în agonie. Socrate vine şi dezvăluie Atenei în agonie un alt fel de „agon“. O altă modalitate de luptă pe viaţă şi pe moarte.

bate vântul, latră câinii

Încă o dată, legenda renaște din nou

Am fost să văd „The Dark Knight rises”, de care eram curios datorită câtorva prieteni cărora le-a plăcut. E un produs bazat pe o idee reîmpachetată abil de Christopher Nolan. Când spun „abil”, mă refer că e o afacere bună. Spectatorul va ieși, poate, satisfăcut pentru banii pe care i-a plătit, căci ar fi fost prea cinic ca Nolan să critice tocmai corporația și establishment-ul cu banii Hollywood-ului în mână. Și ar fi fost exagerat în contextul unui subiect „pentru copii” sau adulți infantilizați.

bate vântul, latră câinii

Leana și Costel, varianta pentru hipsteri

Filmul lui Purcărete este cea mai bună piesă de teatru (filmată) pe care am văzut-o în ultima vreme.

Am stat, rozând scaunul din fața mea de plictiseală, pândind dacă va apărea un singur moment de cinema, nici măcar cu „C“ mare (după exigențele lui Alex. Leo Șerban). A apărut. Unul.

bate vântul, latră câinii

Note pe marginea postmoralității

În ciuda oricăror post(-)uri contemporane care ar indica iluzia depășirii unei periode de instituire a principiilor etice care să umple golul lăsat de secularizarea modernă, în ultima vreme asistăm la o resurecție a eticii. Tocmai acest loc gol(it) de principii poate să dea spațiul necesar dezbaterii etice, căci o discuție nu poate avea loc într-o lume sufocată de absolutismul propriilor norme. Nu poți vorbi (și nu e frumos!) cu gura plină.

bate vântul, latră câinii

Note despre Lacan, Heidegger, cinema, ACTA

Oricine citește §35 din „Ființă și timp“ a lui Heidegger, va privi cu circumspecție „tradiția“ care i-a urmat lui Freud, căci analiza felului decăzut al discursului (Gerede) ar putea avea rolul de a împărți în două (și radical) tradiția psihanalizei după Freud. Felul în care Lacan își deschide „Discursul de la Roma“ poate să susțină această împărțire. În circuitul închis (pe atunci) al psihanalizei, Lacan a reprezentat un scurt-circuit, demn chiar de o metodică scoatere-din-circuit a „ortodoxiei“ psihanalitice, pentru o întoarcere la lucrurile însele, adică întoarcere la Freud.