doi câini andaluzi

Roșu

Vine înserarea. Se imaginează tăindu-și venele. Sângele curge încet pe mână în jos, un picur, doi, cad pe podea. Se coagulează, rămân două pete. Nu merge, petele sunt prea mici.

Din nou. Se imaginează tăindu-și venele. Ia un cuțit, îi verifică vârful, de data asta tăietura va fi mai lungă. Sângele curge șiroi, toată mâna i se umple de plasma roșie, șuvoi de roșu pe podea. Acum e bine. Simte cum moare, își simte viața scurgându-se încet, simte o liniște, da, câtă liniște. Cineva bate la ușă. E servitoarea, a venit să facă curat. Roșul dispare încet de…

doi câini andaluzi

A fi bătut de un ochi

Într-o zi m-am uitat în oglindă și am văzut o mustață mare care îmi făcea cu ochiul înapoi, cu clipele curgându-i în jos de pe fire, cu resturi de mâncare prelinse pe la colțuri. Şi putea să fie această mustață decât gândul care mi-a scăpat, care a luat-o înaintea pe scări și a intrat în altă realitate pentru mine inaccesibilă? Aș vrea să pot spune că totul se metamorfozează în jurul meu, că pot să fac ce vreau din obiecte, că le pot modifica, înlocui, transforma după bunul plac al unei intuiții pe care am renunțat de mult să…

doi câini andaluzi

Mănâncă-ți corpul ca pe tine însuți

Zise ea, trecându-şi ochii peste oglindă.

doi câini andaluzi

Ţiu-rih*

Vom intra într-o zonă de plictis general prevăzută cu patru avertismente.

doi câini andaluzi

Dalí Dalílei

Pe firul acesta, începând prin a fi izgoniţi, după care adoraţi şi din nou izgoniţi, suprarealiştii pregătesc terenul pentru posibilitatea existenţei prin redarea brută a analogiilor, refuzul de a le prelucra trebuie să evidenţieze asocierea pură – o lasă liberă, dezvăluită, descotorosită de toate accentele şi înfrumuseţările care i se pot aduce. Se cultivă simptomul în cea mai pură formă, presimţirea, dorinţa.

doi câini andaluzi

Caloriferul e rece ca un sloi de gheață

Câteodată am impresia că suntem mereu fantome, urme ale unui Eu vechi şi prăfuit, iar nostalgicul nu face decât să şteargă praful încontinuu. Ca şi o gospodină a cărei valoare se confundă mereu cu nivelul de curăţenie al casei. Pentru un nostalgic, Eu sunt mereu ceea ce am fost pentru că acum, îmi pare, nu mai sunt nimic. Şi atunci el cum se priveşte în oglindă, sau se poate măcar privi fără să-şi reitereze în cap un trecut care are rolul de a-l fundamenta indiferent de context?