doi câini andaluzi

Scheletul meu e-un ceas

Poate că putem vorbi puţin despre timp. Şi despre nimic. Cel puţin pentru mine, cele două par a fi mers mână de mână, s-au complementat reciproc şi m-au născut pe mine. În ultima săptămână, timpul s-a ţinut cu dinţii de orice treaptă a secundarului de la ceasornic, rupând de sens orice încercare de a avea o coerenţă interioară. Am privit neputincioasă repetarea mişcărilor ceasului până când acestea s-au golit de sens şi am devenit eu mai mecanică decât ele.

doi câini andaluzi

Memento mori

doi câini andaluzi

Redactorial*

Nu ştiu până unde va merge asta la o oră aşa de târzie, cu o cană de ceai negru, pe o bancă dintr-un oficiu de cămin. Toată lumea se uită la mine ca la un suprarealist. Mai lipsesc doar luminile care se întrerup, gândacii de pe podea şi furnicile de pe mâini. Un om bătrân cu pipă să stea într-un colţ, din buzunarul sacoului albastru atârnă o batistă albă cu care îşi şterge obsesiv ochelarii la fiecare trei minute, după care întreabă, pierdut, „Trei?“.